duminică, 24 februarie 2013

Letting you go

I wanted to write this a long time ago, but I never had the will, the strength and the courage to do so until now. Honestly! I wanted to write each and every word without exception and to let out all the thoughts as they poured from my mind like a violent torrent every time I thought about you...but I couldn't! Why should I, when all is lost for me like it is lost for you? YOU are lost to me so what is the point in all of this now that everything is gone?! At first I thought I should forget about writing what I feel about all that it has happened between us, having no wish to see it in front of me in written words. It was to painful then to read about my own naivety. What am I saying? Naivety? It was a damn stupid thing, but it didn't seemed so at that time when I meet you and for some reason I don't think it seemed stupid to you either. As far as I remember, we bought let ourselves carried away, but that is just me...I don't know about you and I guess I'll never find out. So let's be clear about one thing: this is MY SIDE OF THE STORY and I don't pretend it to be the only one or the right one, it's just MINE! I don't even pretend you or anyone else to believe a word of what I'm saying. I was going to say next that "you are dead to me and like all dead people you are not entitled to an opinion", but I find it difficult to believe you will ever read this anyway. And if I once hoped so, now that hope is gone along with you.

Terrible thing indeed to have the last shred of hope striped away from you! I wonder if you ever had the feeling that a piece from your heart is cut out slowly with a blunt heated knife and then replaced with a hot coal that never stops from burning inside you? That is how I felt when I finely understood that you are not coming back... I so much want to believe you are cruel and foul, that you do not have any feelings at all and that you never had, but in my foolish pride I want to think that at least at first you cared about me, even though you didn't knew how to show it in that short time we had together. I know! It would be easier to make you look like a demon, when in fact you're just a human, even though at times I would argue with that too - all things being considered. But that is not my way, not the way I was thought to fallow, not the way I chose to fallow! And even though the sound of my soul hitting the bottom of this dark pit you pushed me in might be so loud that would make me deaf to all reason, I'm still able to choose as I did when I have chosen you, blinded by so many things. So, deaf or blind, it makes no difference as long as I have the will to be better then that. So no M., I wont stoop so low in making me believe you are The Devil, even though you do wear Prada or something similar enough. In any case, it is to much of a hassle and a waste of time to bother making you look worst in my mind then you probably are in reality. First, because it wont last unless I think about you all the time and about all the hurt and the pain, about all the wrong you did and all the right you could have done, and that will never happen...not in this life...NOT IN MY LIFE! Second, it is the matter of me lying myself without having anymore proof of you being as bad as I want to believe and I don't deal well with lies, not even with my own. And by all means, the third and the most important thing of all is that in the end you're not the only one to blame for what happened. I do carry some of that responsibility, that is the reason why I wanted to make right by you after a while when I understood I was to harsh with you, with bought of us when I decided to cut you out from my life completely, but you must understand I couldn't bear to see you whenever you wished or had the time and know I couldn't be with you as we were before. That would have meant my end and I needed to be free like any other person who deserves to be free of his or hers tormentor. After all that, I tried to reach out to you twice and you couldn't care less, which makes me think my decision then...became yours now.

Which brings me to the one classical question: Why? How could you when all I wanted was you, when all I dreamed about was you, when at last I thought I found THE IDEAL ONE!? It is so painful to go back six months ago and remember the days and the nights, the struggle and the torment, the words that have been said and the deeds that have been done, the smiles and the dreams, THE ILLUSIONS! My heart was shattered in a million pieces, my hole world collapsed on top of me and my mind started screaming so loud "I TOLD YOU SO! I TOLD YOU SO! WHY DIDN'T YOU LISTEN TO ME?! I TOLD YOU SO!" that I had no escape anymore. I felt like my soul was living me and I feared I'll remain nothing but an empty shell. Luckily, I didn't ran empty of feelings! What sticked with me was the anger and the rage that kept me floating like a drifting boat on an endless see of sorrow. Thankfully, some previous experiences with people like you shined like some guiding stars on the sky with a kind of light that only a blind man like me could see. So yes  M., at first I was blinded by your outer beauty and deafened by the sweet words you told me in those days so that afterwards to be blinded by your smile wile you were deafening me again with the sentence that I will never forget: "I want to be just friends!". My mind still can not comprehend how in the world could you possibly think that I could do that, that I will accept that, that I will want that when I tried so much to open my heart to you, already bleeding when we first meet and you said the exact opposite thing: "I want to be with you Michael! I want you!!".

Ohhh, dear God! I just read the entire conversation we had that night and I remember like it was yesterday! All you said, all those things and the entire time we spent together, the happiness and the tears that we bought shed, or so I like to believe for I have seen none from you. I don't deny the fact that you might have suffered just as I did, I don't deny the fact that you had a glimpse of courage when I was with all my being against us getting together because my instinct told me so, but in the end your fear was greater then me, your fear was greater then mine, in the end you lost all your courage for nothing and my instinct was fatefully right. And I thought I was the one that was afraid when in fact you were the greatest coward that I ever meet until this very day! You were afraid to love, to love me, that is the truth, my truth and the only truth that I have. For I know I'm not perfect, I know I make mistakes, I know I can be difficult to handle and quick tempered when it comes to certain things, but I also know that I deserved your love, which failed to show her face to me shadowed by your fear, your pride and your immaturity and this is not my fault! How could you? You have chosen to ignore your own words, your own feelings because we had a fight? No...it wasn't that, and I know it! In the end, it was your own fear of being left alone by your family, by your so called friends who will never understand you like I did, by me. ME? You wanted to be the one to put an end to it all, even though that meant to break your word and to do exactly what you were afraid I will do to you, even though that meant to break my heart, to shatter my trust, to kill my hope and to destroy my spirit. You cared for nothing but yourself and for your precious way of life, and all you told me was nothing but what you wanted to be: the lies of someone who was so scared of ones self that it had to hid behind a beautiful ILLUSION and in doing so dragged me in carelessly!

I'm not an idiot, you know? I never expected you to love me from the start, I never expected you to understand me, given the situation! I knew you wont be able to, the truth is that I saw that in your eyes, but I wanted to believe it can be real. I couldn't understand at that time what I was seeing in those brown and beautiful eyes, but now I know it was fear. Hidden thoughts and unreal expectations for someone like me who dared to put his soul on a plate and show it to you LIKE IT IS and not like you wanted it to be, not like you expected it to be. You weren't able to appreciate that kind of honesty and for that I am so very sorry! This reminds me of a a story that I once read, a long time ago, about a young man who traveled from town to town and showed his heart to people. One day he stopped in the center of a great town and started telling people that he has the most perfect heart from all the land. Not long after, around him gathered a crowed that started admiring his heart and agreed it was indeed perfect. You couldn't see a mark on his heart, not a scratch. Yes, they all agreed it was the most perfect heart that they ever saw. The young man was very proud about his heart and didn't stopped bragging with it. When suddenly, from the crowed approached an old man. With a calm voice he spoked like for himself: "- However, his heart's perfection can not compare with the beauty of my heart." The people that were gathered there turned there eyes to the old man's heart. It was a strong heart, which beats could be heard from afar. But it was fool of scars, places were pieces from it were replaced with others that didn't matched quite entirely, the merging lines between the other pieces and the heart being sinuous, even thorny. More then that, from place to place entire pieces of the heart were missing leaving wide opened wounds, still bleeding. "- How can he say he has a more beautiful heart", whispered the people surprised. The young man, after carefully examining the old man's heart, raised his eyes and said laughing: "- You must be joking you old man. Look at my heart, it is perfect while yours is all but wounds, tears and pain." "- Yes", said the old man, "your heart looks perfect, but I would never change my heart with yours. You see, each scar from my heart represents a person to which I gave my love; I break a piece from my heart and I give it to the person beside me, which often gives me in return a piece from his/her heart that fits in the place left empty from my heart. But because the pieces aren't measured by millimeter, thorny edges are left behind that I cherish greatly because they remind me of the love that I shared with the one next to me. Sometimes I offered pieces from my heart to people who gave me nothing in return, not even a small piece from their heart. This are the opened wounds from my heart, the black holes, for loving those around you always involves a certain risk. And even though this wounds are still bleeding and hurt, they remind me of the love I have for this people too and who knows, they might come back one day and fill the holes with pieces from their hearts. Do you understand now my dear boy which is the true beauty of the heart?", ended with a mild voice and a warm smile the old man. The young man stood beside him with tears running on his cheeks. He approached the old man with shyness, he broke a piece of his perfect heart and he gave it to old man with shaking hands. The old man took the boy's piece of heart and put it in his own and then broke a piece himself and gave it to the boy in return. The young man took the piece and fit it in his heart and looked at it: it wasn't perfect anymore, but it was more beautiful then ever, because in his once perfect heart he could fell the love of the one who shared with him a wonderful gift. The two smiled to one another and went to search another town were they could show their not so perfect but beautiful hearts and teach people that it is sad to walk the road of life with a whole heart in your chest, a perfect one, but without any beauty.

There are so many other things to be said, so many other things to be done, an entire universe that never came to be except in our minds (if not in yours, at least in mine). That is, I think, the greatest pain that I must endure for I fell like we cut down a tree before it had the chance to grow strong and I see no fairness in that. We had the seed and we bought took the chance to plant it, you just were to afraid it might overshadow you and take over your life as you knew it and I see no courage in that. You know, "courage is not the absence of fear, but rather the judgment that something else is more important then fear." - Ambrose Red Moon. And if that is not enough, learn that "courage is doing what you're afraid to do. There can be no courage unless you're scared." - Eddie Rickenbacker. And despite it all, I am happy I meet you M., that I came to care about you, that I wanted to love you even though that chance ceased to exist after a very short while. And most of all I'm deeply grateful to God for giving me the strength and courage to act on my heart's desires even though that left it bleeding with a piece from it in your playful hands. So yes, I am proud I had the will, the faith and the hope to overcome the fears I had regarding you and everything that you meant for me. I will always remember you and all that was between us, the good and the bad, but most of all I will always remember your courage, even though you lost it.

I don't know if you will ever think about this things or if you already had done so in those dark and cold nights that my instinct tells me you had to go through, I don't know if you will ever understand all of this things, I don't know if you will ever grow up and realize that what we bought lost we might never get it back and if by any miracle - that I very much doubt - manage to do so, it will cost us greatly, especially time. There are so many other things that I do not know including the feelings that I have for you, but what I do know is that I have to LET YOU GO! I HAVE TO LET YOU GO M. NO MATTER HOW MUCH IT HURTS! No matter all the talks and all the nights, all the feelings and all the hopes, no matter me, no matter you, I must let you go with the most honest hope that you do find the love that will make you whole, the happiness that you deserve and the courage to accept them as they are no matter what the risk, for as the old man from the story says, there is no greater sadness then to live with a perfect heart without the beauty that love brings. Or, as J. K. Rowling put it so well in the words of Albus P. W. B. Dumbledore from her last book "Harry Potter and the Deathly Hallows""Do not pity the dead. Pity the leaving, and, above all, those who live without love.". I would hate to pity you M. M. R., I truly would and that would cause me even a greater sorrow then the feelings I had for you that left a hole in my heart.

With a smile from a man you once knew, your memory shall endure even though you didn't! You shall forever remain the memory of what it was and the dream of what it could have been: MY ILLUSION!

Best wishes,
Mihai Hretu.

duminică, 17 iunie 2012

Nod în papură şi pete în Soare!

Acum cinci minute citeam blogul unei foarte bune prietene a cărui articol se intitulează "Nu te lăsa ghidat de aparenţe!". După ce am terminat de lecturat textul am avut un imbold subit de a răspunde cu un comentariu şi am urmat acest instinct tastând cu rapiditate în spaţiul special alocat pentru aceasta. Eu însă sunt vorbareţ din fire, CEI CE MĂ CUNOSC O POT CONFIRMA, iar asta se aplică şi atunci când scriu, prin urmare dacă mă prinde vârtejul, cuvintele şuruiesc fără încetare până când simt ca am sfârşit tot ce am avut de zis sau scris. Nici acum nu am făcut rabat de la această regulă și m-am trezit că am scris aproape cât însuși autoarea articolului, ba poate chiar mai mult. Din acest motiv, ceea ce era intenţionat a fi un simplu comentariu scurt la un articol bine întemeiat, a devenit "pomelnicul"  pe care îl citiți dumneavoastră acum.

Idea principala cu care am pornit este că trăim într-o lume în care lucrurile funcţionează mai mult pe bază de aparenţe, decat pe argumente, justificări, motivaţii certe, lucruri cu adevărat existente, sentimente reale, opinii întemeiate sau alte chestiuni fundamentate. Descoperim, uneori prea târziu poate, adevăruri crude şi relevante pe care nu le-am  fi crezut aciuate în negura din spatele actului teatral, bine jucat, al multora dintre cei ce ne înconjoară. În aceste situaţii rămânem într-adevăr surprinşi de faţa reala a lucrurilor, a oamenilor şi într-un final, de ce nu, de propria noasrtă faţă. Şocul, nemulţumirea şi reacţia e cu atat mai mare cu cât cei implicaţi sunt persoane care au contat, contează şi poate vor mai conta pentru noi.

Uneori oamenii îşi joaca rolul pentru că sunt obligaţi de împrejurări să o facă, alteori pentru că aşa simt ei, adesea însă pentru că văd o nevoie în acest tandem de piese puse în scenă de propria lor voinţa sau de voinţa altora. Şi eu ma aflu printe aceia care joacă de multe ori un rol ce nu ar vrea să îl joace, dar deocamdată o face pentru că asta aşteaptă ceilalţi de la el. Nu totdeauna aparenţa special creată şi masca purtată e rău intenţionată sau în mod specific direcţionată către cineva. Pur şi simplu e singura soluţie care îi mai acordă acestuia puţin timp de respiro, puţin răgaz de odihnă şi şansa de a se readapta realităţii cu care se confruntă.  Cu toate acestea, de prea multe ori lumea interpretează în faţa noastră personaje distorsioante de realitate pentru că aşa trebuie, pentru că aşa li se pare lor că e bine, pentru că aşa le place şi nu contează restul, pentru că nu văd alternativă, pentru că le este ruşine, pentru că nu au curaj, pentru că le vine mai uşor, pentru că nu au timp, chef sau interes să facă altfel, pentru că e mai puţin plictisitor, pentru că e distractiv, pentru că sunt curioşi, pentru că au o placere morbidă de a vedea reacţiile altora, pentru că le place să se comporte ca nişte zei printre oameni, ŞI MAI ALES PENTRU CĂ PUR ŞI SIMPLU VOR SĂ PĂSTREZE APARENŢELE! 

Şi cum e tot mai greu să cunoşti cu adevărat pe cineva anume, iar mulţi renunţă rapid, chiar de la prima încercare, se ajunge în cealaltă extremă în care diverse persoane, nevrând, neştiind, neputând a străpunge "carcasa altora", apelează la soluţia cea mai la îndemână: să îşi dea cu părerea. Aşa ajung oamenii să "joace la ruletă" mai mult decat ar trebui sa îşi permită! Îşi acordă libertăţi şi drepturi nejustificate, pe care însă adesea le refuză altora tocmai din acest motiv: că sunt nejustificate! Îi deranjează când cineva interpretează şi ÎI interpretează fară a fi în cunoştinţă de cauză, însă nu ezită să facă altora exact ceea ce pe ei îi deranjează! Lumea parcă a uitat zicala "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!" şi a intrat într-un regres al bunului simţ şi al respectului reciproc. Acum totul ţine de aparenţele cu sfinţenie păstrate şi asiduu cultivate!

Chiar ieri eram la serivici şi persoana care este responsabilă să îmi dea un feed-back argumentat pe activitatea ce o desfăşor nu a ezitat să introducă în cadrul acestuia, neoficial desigur, faptul că "I SE PARE CĂ IAU LUCRURILE ÎN JOACĂ, CĂ TOTUL E O GLUMĂ PENTRU MINE", cand de fapt persoana respectiva nici nu mă cunoaşte, m-a întâlnit doar 4 zile şi nu a interacţionat niciodata în adevăratul sens al cuvântului cu mine, ca să nu mai spunem că feed-back-ul în sine a fost unul în mod precar realizat şi negativ centrat. Aşadar, după părerea ei eu aşa sunt, am deja o etichetă şi pentru că probabil nu îi place de faţa mea şi de cum îmi apăr argumentele şi opinia, mă poate sabota ori de câte ori are ocazia, ba chiar este posibil să pâmdească cu tot dinadinsul oportunitatea aceasta pentru că din asta îşi trage satisfacţia. A căuta nod în papură celui care se străduie e la fel de simplu cu a căuta pete în Soare celui care nu îşi dă interesul, deoarece în ambele cazuri se vor găsi, sau fabrica, cu siguranţă motive! La urma urmei, ţine de aparenţe şi acestea fară îndoială că înşeală, de multe ori pentru că oamenii înşişi înşeală sau se lasă înşelaţi! VĂ GARANTEZ!

duminică, 29 aprilie 2012

Am uitat sa-mi iau sacoşă!

Trăistuţă trăistioară, cine-i cea mai plină din ţară?

Să fie a mea, să fie a ta, să fie a băbuţei de cealaltă parte a mesei? Din motive bine întemeiate tind sa cred însă că traista mea şi a ta nu se compară cu a doamnei în etate aşezată printr-o suceală nereuşită la aceeaşi masă cu tine. De fapt, noi (cei care nu ne identificăm cu situaţia în cauză) nici nu deţinem un asemenea obiect care se pare ca şi-a găsit totuşi un loc bine stabilit în cadrul nunţilor autohtone printre invitaţii de obicei de o anumita vârstă şi cu un anumit statut socio-economico-cultural. Astfel, câţi dintre dumneavoastră nu aţi avut ocazia să zăriţi, cel puţin cu coada ochiului daca nu cu întreaga viziune năucită, cum diverşi nuntaşi îşi scot frumuşel sacoşica din buzunar/geantă/poşetă şi încep a strânge de pe masă care mai de care ce apucă: o banană, o portocală, nişte struguri, un platou cu prajituri, o sticlă cu apă, una cu suc - totul merge. Mulţi sunt dotaţi cu punguţe separate pentru preparate diferite astfel încât să păstreze integritatea gustului şi a consistenţei felurilor de mâncare pe care nu au izbutit să le dea gata sau pe care le-au identificat pe masă printr-o cercetare amănunţită chiar din momentul când au intrat în sală. Cu toate astea, nu faptul că îşi îndeasă cu spor până şi ornamentele de pe mese este ceea ce mă frăpează, ci faptul că o fac fără vre-o ruşine faţă de ceilalţi. La urma urmei, ceea ce îi caracterizează este tupeul de a considera şi de a susţine faptul că aceasta este aşa zisa "normalitate", deja relativă până la infinit şi înapoi.

Dar ce ştiu eu? Vorbesc acum din perspectiva unui om căruia nu i-a placut niciodată să meargă la nunţi, botezuri şi alte evenimente asemănătoare din pură obligaţie şi cu scopul de a aduna oameni pentru propria nunta pe lista de "datornici". Acest principiu, oricat de practic ar fi, pentru mine este josnic şi totalmente egoist. Scopul nunţii este ca familia, prietenii, rudele, cunoştinţele să se bucure împreună cu mirii de evenimentul în sine şi să sărbătorească legământul lor sacru...sau cel puţin aşa era în vremurile de demult, dar lucrurile au luat o cu totul altă direcţie odata cu creşterea costurilor unui trai decent şi cu nevoia tot mai mare de resurse de tot felul. Aşa s-a ajuns ca nunţile să fie doar un schimb, un troc, o înţelegere mutuală dintre cei proaspăt căsătoriţi şi nuntaşi ce constă în faptul că prezenţa celor din urmă menţionaţi este ori o "datorie" plătită faţă de una dintre familiile organizatoare, ori o promisiune, un gaj pe care mirii vor trebui să îl onoreze la randul lor atunci când invitatul sau o rudă de sange apropiată a invitatului urmează să se căsătorească. Toate aceste lucruri sunt atât de clare şi de uzuale, încât se încadrează în aceaşi "normalitate" ca şi stransul de pe mese în traiasta pregătită de acasă. Si de ce nu ar fi aşa? Când singurul motiv pentru care te afli acolo este pentru că eşti obligat de cele mai sus menţionate, atunci de ce să nu faci ca lucrurile să merite? Şi cum pentu acest popor pe care îl iubesc la nebunie - sesizaţi ironia - nu este nimic mai important decat mancarea şi supravieţuirea asigurată de aceasta, mulţi simt nevoia să îşi scoată..."pârleala"...cu ceva achiziţii pe sub mână, sau mai bine zis pe sub masă, în ideea că, dacă tot dau un ban, atunci să se bucure la maxim de cheltuiala şi de meniul pus la dispoziţie. Şi să nu vă închipuiţi că puţine sunt specimenele de acest gen, nu într-o Românie în criză de identitate socială şi lipsă de coloană vertebrală pe care nici criza economică, nici cea politică, nici măcar cea a drumurilor deplorabile nu o poate depăşi deoarece ea persistă din timpuri imemorabile.

Astfel, dacă nu vrem să facem nimic în această privinţă şi ne complacem ca într-o poveste care se repetă fără schimbare la nesfărşit, ne rămâne doar să observăm cum dispar pe nesimţite la fiecare întoarcere a capului, în fiecare moment de neatenţie, varii preparate si obiecte de la nunţi ca şi cum ar fi răpite de extratereştrii! Nu mare mi-ar fi mirarea dacă nuntaşilor le-ar apărea subit antenuţe şi s-ar face verzi cu toţii şi nu mică mi-ar fi bucuria să îi văd luându-şi zborul în farfuriile care oricum levitează între mese şi trăistuţe mai ceva ca O.Z.N.-urile!

P.S. - Păziţi-vă farfuria că nu se ştie cum şi prin ce magie în viitor va dispărea şi aceasta!

vineri, 3 iunie 2011

Mesaj pentru viaţă

Răsfoiam mai devreme mesajele pe care le-am primit de la diverşi cunoscuţi şi prieteni şi am redescoperit acest text impresionant, profund şi şocant ce mi-a marcat din nou ziua aşa cum a făcut-o şi prima dată când l-am citit. Nu l-am uitat şi după prima propoziţie mi-am adus aminte fiecare cuvânt, chiar dacă au trecut aproape doi ani de când îl lecturasem pentru întâia oară.
Vorbele sunt atât de pătrunzătoare încât vă vor orbi fiecare "gardian" al sufletului vostru, vă vor dărma toate zidurile inimii ce vă bate în piept, vă vor sfâşia gândurile despre viaţa aşa cum o ştiaţi, sau...poate că nu...dar luaţi aminte:
"Mamă, am ieşit cu prietenii.
Am fost la o petrecere şi mi-am adus aminte ceea ce mi-ai spus: **SĂ NU BEAU ALCOOL**.
Mi-ai cerut să nu beau, având în vedere că trebuie să conduc maşina, şi atunci am băut un suc.
Am fost foarte mândră de mine, că am ascultat, când cu drag mi-ai sugerat să nu beau dacă trebuie să conduc, total contrar de ceea ce-mi spuneau prietenii...
Am facut o alegere sănătoasă şi sfatul tău a fost corect.
Când s-a terminat petrecerea, oamenii au plecat, conducând fără a fi în condiţia de a face acest lucru.
Eu am luat maşina mea, cu siguranţa că sunt în formă.
Nu puteam să-mi imaginez, mamă, că mă aşteptă...ceva...neaşteptat!
Acum sunt aici, întinsă pe asfalt şi aud un poliţist care zice: "Băiatul care a provocat accidentul era beat".

Mamăăă, vocea lui mi se pare atât de îndepărtată... Sângele meu e întins peste tot şi încerc din toate puterile mele să nu plâng.
Aud medicii care spun: "Această fată nu va supravieţui!".
Sunt sigură că băiatul care conducea cealaltă maşină nici măcar nu-şi putea imagina...în timp ce mergea cu viteză maximă...
Până la urmă el a decis să bea şi eu acum trebuie să mor...
De ce oamenii fac toate acestea, mamă? Ştiind foarte bine că pot distruge alte vieţi?
Durerea o simt ca pe un milion de pumnale care-mi sunt înfipte toate odată. Spune-i surorii mele să nu se sperie, spune-i tatei sa fie tare.
Cineva trebuia să-i zică acelui băiat că nu poate conduce maşina după ce a băut.

Poate dacă ai lui i-ar fi spus toate astea, eu acum n-aş fi murit....
Respiraţia mea începe să fie din ce în ce mai slabă, începe să-mi fie frică.
Acestea sunt ultimele mele momente, şi mă simt aşa de...disperată...
Mi-ar fi plăcut să pot să te îmbrăţişez, mamă, în timp ce sunt întinsă aici pe asfalt, murind.
Mi-ar plăcea să-ţi spun că te iubesc pentru asta...
Te iubesc, şi...adio.


joi, 7 aprilie 2011

Preţul! Cât mă costă cinci minute din viaţa dumneavoastră?

Ţin să îi mulţumesc încă de la început bunului meu prieten Mihai, cel care mi-a trimis, la fel ca şi în alte dăţi, o porţie consistentă de mesaje relaxante şi totodată pline de înţeles, fără de care zilele ar fi cu mult mai terne. Din zecile de e-mail-uri primite de-a lungul timpului de la el, şi nu numai, l-am ales acum, în mod impulsiv, pe acesta spre a-l rescrie aici, printre celelalte...chestii. Aşadar, mulţumiri lui Mihai pentru că ne-a pus la dispoziţie această pildă trimiţând-o mai departe la fel cum şi el a primit-o la rându-i. Fără alte comentarii...lecturaţi cu grijă şi atenţie:
"Preţul unei ore
Un bărbat a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băieţelul de cinci ani aşteptând la uşă nerăbdător.
-Tati, pot să te întreb ceva?
-Da, sigur, despre ce este vorba? a răspuns tatăl.
-Tati, câţi bani câştigi pe oră?
-Hei, dar asta nu e treaba ta! De ce mă întrebi astfel de lucruri? spuse bărbatul nervos.
-Doar vreau să ştiu... Te rog spunemi, cât câştigi pe oră?
-Bine, dacă trebuie să ştii...câştig 50$ pe oră.
-Ah, a răspuns micuţul trist, cu capul plecat. Tati, îmi împrumuţi te rog 25$?
Tatăl s-a înfuriat:
-Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucarie prostească sau alte tâmpenii, atunci du-te direct în camera ta la culcare! Gândeşte-te de ce esti aşa egoist! Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării!
Micuţul a mers în linişte în camera sa şi a închis uşa. Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani.

Dupa o oră, tatăl s-a calmat şi a început să se gândească: "Poate era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi băiatul nu mi-a cerut bani des!". S-a dus la uşa băiatului şi a deschis-o.
-Dormi? Dormi? a întrebat....
-Nu tati, sunt treaz, a răspuns băiatul.
-M-am găndit, poate că am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite, aici ai cei 25$.
-Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc tati, mulţumesc, a strigat.
După aceea a scos un pumn de bani. Omul a vazut că băiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou. Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.
-De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.
-Pentru că nu am avut destui, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$! Pot să cumpăr o oră cu tine??? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau sa mâncăm şi să ne jucăm împreună.
Tatăl a fost distrus de durere. Şi-a luat băiatul în braţe şi cu lacrimi în ochi l-a implorat să îl ierte."
Aşadar, aceasta ar trebui să stea mărturie şi povaţă pentru noi toţi că viaţa e scurtă şi timpul trece vrând-nevrând. Cum spune şi povestea: "Dacă azi murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui repede şi uşor. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţii lor!"
Iată deci, după părerea mea, unul din puţinele mesaje pe care le primeşti şi care merită să îl dai mai departe.
Pe mine cât mă vor costa cele cinci minute din viaţa dumneavoastră ca aţi citit aceste rânduri?

duminică, 13 martie 2011

Cine sunt ăştia? Pericol! Nu atinge! Belea!

Aţi trecut vreodată în revistă lista dumneavoastră de persoane de pe Yahoo Messenger, Skype, facebook, hi5 sau de pe alte asemenea? Cu siguranţă că cel puţin o dată aţi făcut ceea ce se cheamă "curăţenia de primăvară", indiferent de anotimpul în care vă regăseaţi la acel moment. Adevărul este că noi toţi, utilizatorii de internet şi de platforme de socializare, am trecut prin acest proces mai mult sau mai puţin dificil şi dureros prin care...ne debarasăm, cel puţin în lumea virtuală, de anumite persoane aflate în spatele unor ID-uri gen frumushik_eu_te_vreau sau suntfierbinte18 ori baitu_de_aur_22, precum şi de altele mai puţin deocheate, care poartă nume de oameni cât de cât cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri. Nu vi se pare însă că facem acest lucru în mod nondiscreţionar, identic pentru toate cazurile, cu o atitudine glacială şi nepăsătoare? Nu v-aţi întrebat oare de ce nu aveţi în listele respective persoane pe care nu le mai placeţi, oameni care v-au rănit, entităţi umane neglijabile, foşti prieteni sau parteneri de relaţie? Răspunsul propun să îl găsim aici, împreună, dar fiecare pentru el!

Eu nu doresc şi nu-ndrăznesc însă să intru acum în universul plin de culoare al numelor de utilizatori afişate pe toate "gardurile" comunităţilor virtuale începând de la Yahoo Messenger până la hi5, hi6 şi pitzipoanca/cocalar.ro. Şi asta în primul rând pentru că atenţia acordată acetor indivi şi individe se cade a fi una minimală, iar în al doilea rând, pentru că nu am legături de vre-un fel cu astfel de personaje dubioase ascunse în spatele unor denumiri ce îţi zgărie timpanul atunci când le auzi şi retina atunci când le citeşti. Orice persoană cu bun gust vă poate spune asta. "Prelegerea" mea are acum şi aici o cu totul altă ţintă şi un cu totul alt scop.

Vreau să vă vorbesc despre celălalt tip de ID-uri şi implicit despre celălalt tip de persoane pe care avem tendinţa să le expediem înapoi de unde au venit - de obicei în origini, la mama dracu sau oriunde în altă parte credem noi de cuviinţă împreună cu un click ce spune: DELETE! Desigur, în cazurile în care "parazitarea" listei noastre de persoane este una acută, chiar cronică aş putea spune, acest prim click este urmat mai totdeauna de acţiunea cunoscută sub numle de IGNORE, acţiune care, aparent puerilă, funcţionează de minune atunci când respingem în mod absolut prezenţa cuiva sau când vrem să scăpăm de un obsedat sexual, de o domnişoară care tocmai ne-a cunoscut şi vrea să se marite cu noi, de oameni nevolnici şi posesivi şi de alte asemenea "orătănii" scăpate de la casa de nebuni. Şi nu e nici o crimă în asta!!! Vrem să fim liberi, vrem să trăim în pace, vrem să avem puterea de a alege ce credem că este mai bine pentru noi, vrem să luăm decizii care să ne aparţină şi care să ne facă viaţa mai uşoară, iar o şleathă de ţicniţi nu intră în planurile noastre de viitor...ori...fac şi eu precum Creangă...nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...

Ei bine, după cum am spus nu mă interesează momentan să vorebsc nici despre pitzi şi nici despre coca, nu mă interesează nici dacă printr-o eroare umană v-aţi pricopsit în lista dumneavoastră cu un exemplar din speciile Manelistus Analfabeticus, Coca Retardus sau Pitzi Sugativus. Vă descurcaţi cum ştiţi, dar din moment ce citiţi acest blog, sunteţi oameni inteligenţi şi recomandarea mea (neneceasră de altfel) este click-ul IGNORE. Ce facem însă cu celelalte ID-uri pe care ne mănâncă degetele să le eradicăm? Ce facem însă cu acele persoane care îşi duc veacul pe la noi prin rubrica de cunoscuţi, dar care nu se încadrează în speciile mai sus menţionate? Şi mai ales, ce facem cu acei oameni care ne-au fost prieteni până în momentul nefast al deciziei de "exterminare"? S-ar putea să vi se pară copilăresc - şi nu mă uimeşte la fel cum nu mă deranjează - căci şi eu am crezut pentru moment că a trata o asemnea problematică e la mintea cucoşului şi nu îşi merită timpul ori interesul, la urma urmei faci ce crezi, nu? Dar adevărul din perspectiva mea este ceva mai profund şi ne duce acolo unde mintea cucoşului, preocupată fiind cu călcatul găinilor din bătătură, rareori ajunge.

Aşadar, subiectul este mai sensibil decât credem pentru simplul fapt că am menţionat cuvântul magic: prieten. Şi, fie acesta fost sau actual, în pericol de a-şi pierde statul sau încă la mare rang printre cei cunoscuţi, prietenul deţine o forţă nebănuită, o armă invizibilă cu care ne poate influenţa sau chiar manipula în momentele noastre de naivitate. Iar această influenţă, oricât am vrea noi să credem şi oricât am susţine că nu e aşa, nu dispare nici după ce legătura a fost ruptă, pentru că nu are cum. Suntem oameni şi avem suflete, indiferent ce ar spune unii filosofi. Numiţi cum vreţi acest proces şi definiţi-l din perspectiva parametrilor ce vă sunt dumneavoastră familiri: reacţie chimică, atracţie interpersonală, schimb biologic de feromoni, logică a compatibilităţilor, raţionament matematic sau pură coincidenţă etc., rezultatul este în final acelaşi: cădem pradă acestor sentimente şi vom preţuii relţiile ce le formăm cu ceilalţi din varii motive. Astfel, un prieten online este mai mult decât un nume, este mai mult decât o prezenţă ca oricare alta, este mai mult decât un număr contabilizat. Un prieten online este o fiinţă umană, de cele mai multe ori pe care am avut ocazia să o întălnim şi în lumea reală, căreia i-am acordat, îi acordăm şi probabil îi vom mai acorda atenţie, timp, efort şi energie. El sau ea este acela ori aceea care a avut ocazia unui schimb de gânduri şi sentimente, emoţii şi trăiri, idei intime şi principii profunde. Şi aici nu mă refer la acei "prieteni" inexistenţi pe care nu i-am cunoscut vre-odată cu adevărat sau la acei amici de conversaţie cu care stăm la cioace, cum se spune, cu care bărfim şi comentăm ultimele noutăţi din perspectiva "experţilor" ce suntem. Nu, aici fac trimitere la fiinţele care ajung să îţi atingă cu adevărat, măcar puţin, o coardă sensibilă, un punct nevralgic şi tu să faci aidoma cu aceştia.

Având astfel cadrul bine stabilit a acelora despre care vorbim, reiterez întrebarea: ce faci atunci când aceştia pe care i-am caracterizat mai sus calcă strâmb, voluntar şi involuntar, cu bună ştiinţă sau în ignoranţă în repetate rânduri, când se destramă iluzii şi se înşeală aşteptări, când se spulberă speranţe şi se năruie credinţe, când se încaclă promisiuni şi se distrug prietenii, iar tot ceea ce ai construit cu acea persoană se prăbuşeşte într-un nor de dezgust, dezamăgire şi nihilism? Vei spune că nu eşti vinovat cu nimic în toate acestea şi e posibil să ai dreptate, vei spune că greşeala îi aparţine şi din nou eşti îndreptăţit. Apoi vei spune că e deajuns, vei transforma totul în nemulţumire şi orice a fost bun şi frumos îl vei da îndată în schimbul unor clipe de linişte şi respiro în care nu mai vrei să şti nimic de nimeni, mai ales de omul cu pricina. Nu reuşeşti însă să te debarasezi aşa uşor de tot şi toate şi, fiind în faţa computerului, cu mess-ul deschis, îmbrăţişezi curând ideea unui IGNORE rapid şi sigur care să îţi înlesnească cât de cât detaşarea ce o râvneşti - orice, numai să scapi de situaţie. Şi mâinile vor urma comanda pe care o crezi de cuviinţă.

Ajuns aici, se justifică acum formula pe care am ales-o la început: "proces mai mult sau mai puţin dificil şi dureros", răspunsul la prima întrebare adresată, parând a se contura când realizez că şi astfel de acţiuni îmi sunt influenţate în mare parte de emoţii, iar aceste emoţii mă pot determina, de exemplu, să dau ignore aceluia pe care am ajuns să nu îl mai suport cu toate ale sale. Şi cum altfel dacă nu aşa? Ei bine, contrar acestei direcţii am ales o alternativă viabilă, utilă şi corectă de a creea un nou grup în lista mea de contacte, un grup care să îi cuprindă pe aceia ce nu joacă conform regulilor jocului, pe aceia ce îşi depăşesc atribuţiile, pe aceeia ce se regăsesc depăşiţi de situaţie, pe aceia a căror limite nu se mai identifică cu ale mele, pe aceia a căror viaţă este prea ocupată pentru a mă mai cuprinde, pe aceia ce preferă a da ignore şi delete înainte de a cumpăni situaţia. Un grup, o adunătură, o grămadă, un pumn de oameni a căror viaţă e foarte posibil să nu se mai intersecteze cu a mea, o seamă de fiinţe, fiecare cu alegerea sa. L-am intitulat în grabă: "Cine sunt ăştia? Pericol! Nu atinge! E belea!".

Dacă stăm să ne gândim, realizăm că avem o multitudine de rubrici în lista de contacte pentru diferite persoane din viaţa noastră care sunt conforme cu clasificările ce ne revin: cunoştinţe, colegi de facultate, colegi de muncă, amici, prieteni, prieteni foarte buni, iubiţi/iubite, părinţi, fraţi/surori, familie etc. Şi, de ce nu? De ce nu ar putea un prieten "retrograda" aşişderea unei echipe de fotbal sau a unui ofiţer militar trecând de la prieteni foarte buni la...altceva? Dacă defragmentarea relaţiilor interpersonale în general nu se petrece automat aşa cum nici formarea lor nu are loc instantaneu, de ce aş renunţa eu la un prieten, fie el şi îndoielnic, în mod subit? Poate că este o soluţie mai puţin costisitoare din toate punctele de vedere să renunţ acum, dar cu siguranţă mă va costa ceva: prietenia, sau eventuala posibilitate de a se repara ceva. Şi e drept că şansele sunt mici odată ce se regresează în ritm alert şi în mod simbolic acea persoană trece de la prieten foarte bun prin mai toate etapele posibile demne de fiecare acţiune şi decizie a sa, ajungând inevitabil în rubrica: "Cine sunt ăştia? Pericol! Nu atinge! E belea!". Optimist din fire, găsesc acum câteva scuze şi trag speranţe în reabilitarea cât mai curandă a celor aflaţi acum în noul meu grup din lista de Yahoo.

Vă las acum cu toate aceastea urându-vă o rubrică pe seama dumneavoastră, conştient fiind că şi eu mă aflu undeva..., în rubrica mea.

joi, 10 februarie 2011


Plictisit de moarte la oare tărzii, în faţa unui computer care nu vrea sa se împace în nici un chip cu noul lui sistem de operare - renumitul Windows 7 - dându-şi restart când ţi-e lumea mai dragă pur şi simplu din senin pentru ca aşa..."simte domnia lui", am început să cotrobăi printre cele ce erau aruncate în sertarul biroului, căutând parcă o cheie franceză cu care să lovesc drăcovenia asta ce îmi fură timp, energie, somn, unoeri sănătate, iar acum şi puţinul de distracţie pe care e menit să mi-l ofere. Cu toate acestea, nu am găsit nici o unealtă rătăcită printre mărunţişurile îngrămădite în sertarul cu pricina, în schimb am dat cu uşurinţă peste ceva care să îmi ia cât de cât gândul de la problemele tehnice ce le întâmpin şi nu numai.

Mi-am amintit astfel cum, cu ceva zile în urmă, tatăl meu a venit cu zâmbetul pe buze la mine, mi-a înmânat o hârtie împăturită şi mi-a spus: "Ar trebui să pui asta undeva pe internet până nu se dezintegrează de tot. Am găsit-o în timp ce făceam curăţenie prin sertar. E interesantă! Să o citeşti!". L-am întrebat despre ce este vorba, dar nu a vrut să îmi povestească. Cu acelaşi zâmbet şi cu o alură misterioasă s-a întors şi a plecat la treburile lui, lăsându-mi însă pacheţelul de hârtie. Fiind ocupat cu altceva, am luat hârtia şi am aşezat-o în sertar, iar până astăzi, am uitat complet de ea. Acum, am redescoperit-o şi curios, am despăturit cu grijă foile îngălbenite de vreme cu miros de carte veche, îndoite pe la colţuri. Din hârtia fragilă atârnă, oarecum în mod ilar, o bucată care stă să se desprindă. Sunt două file poroase la atingere, de mărimea unei coli A4 scrise la maşină, care redau o poveste cel puţin interesantă şi cu atât mai mult, amuzantă.

Am decis aşadar, atât la recomandarea de atunci a tatălui meu cât şi sub influenţa unei uşoare blazări, să reiterez cuvintele unui autor necunoscut şi să le transpun dintr-un univers pierdut împreună cu nostalgiile de altădată, în lumea digitală care se încăpăţânează acum să îmi dea de furcă (dar fiţi fără grijă că o scot eu la capăt). Iată ce se ascundea în spatele zâmbetului tatălui meu de atunci:


În Anglia exista obiceiul potrivit căruia orice familie fără copii poate chema, în schimbul unei taxe, un aşa zis soţ de stat.

Aflându-se într-o asemenea situaţie, o tânără pereche a hotărât să se folosească de obicei. Plecând la servici, soţul i-a amintit şoţiei sale că în cursul zilei trebuie să vină soţul de stat, rugând-o să fie amabilă şi să se poarte frumos.

Printr-o simplă coincidenţă, în aceeaşi zi, tatăl unei familii cu mulţi copii, care locuia vizavi, a chemat acasă un fotograf specializat în fotografierea copiilor. Fotograful, om distrat din fire, a încurcat uşile şi a sunat la uşa familiei fără copii. Tânăra i-a deschis uşa imediat.

- Bună ziua doamnă!
- Poftiţi domnule. Chiar fără cuvinte ştiu cine sunteţi.
- V-a sunat soţul că trebuie să vin astăzi?
- Da, sunt pregătită.
- Înainte de a ne apuca de treabă aş putea să vă spun variantele în care vom lucra.
- Vă ascult.
- Cele mai eficace poziţii sunt, după părerea mea, în picioare, pe podea şi culcat în cadă.
- În cadă?
- Da doamnă! Aceasta îmi reuşeşte în mod deosebit.
- Eu sunt deacord... Dacă aşa trebuie...!
- Vă rog să nu vă îndoiţi de experienţa mea, doamnă! Permiteţi-mi să vă arăt ultimile noutăţi (scoase nişte poze din buzunar). De pildă, acest copil l-am făcut pe acoperişul unui autobuz.
- Dumnezeule...!!!
- Da doamnă, a fost capriciul mamei sale. Iar acest copil a trebuit să îl fac în vitrina unui magazin.
- În vitrina magazinului? În văzul tuturor?
- Da doamnă. Ce să-i faci, mama lui era artistă şi avea nevoie de reclamă.
Îi arătă cele câteva reclame şi după sfârşitul albumului ea nu s-a mai putut ţine pe picioare.
- Începem cu cada?
- Bine. Ea şi-a scos capotul şi goală s-a îndreptat spre baie.
- Un moment doamnă, să-mi aduc trepiedul.
- Ce?
- Trepiedul.
- De ce?
- Ştiţi doamnă, aparatul meu e aşa de greu că nu poate fi ţinut cu mâna.

După aceste cuvinte, doamna leşină.

Peste puţin timp, pe platforma scării blocului, un genetelman elegant, adevăratul soţ de stat, a fost întâmpinat de doamna din familia cu mai mulţi copii care-l aştepta nerăbdătoare pe fotograf ca să intre în casă.

- Bună ziua doamnă! Dumneavoastră aţi făcut comanda?
- Da domnule, poftiţi.
- Trebuie să recunosc, spune acesta intrat în casă, că cu toată strădania şi măestria mea, o singură şedinţă este desigur insuficientă şi vă sfătuiesc să repetaţi comanda după o săptămână.
- Bine domnule, mă voi conforma. Dar unde vă este aparatul, întrebă doamna nedumerită.
- Doamnă, sunteţi cea mai spirituală doamnă din Londra.
- Vă rog să mă scuzaţi că v-am întrebat, dar nici nu l-am observat. De obicei la oamenii de profesia dumneavoastră el sare în ochi imediat.
- Mă jigniţi doamnă!
- Scuzaţi-mă domnule. Eu de fapt nu mă pricep la această tehnică şi nici soţul meu nu se descurcă. De aceea cere ajutorul unui amator vecin, dar nici împreună nu fac mare lucru.
Soţul de stat o privi mirat şi răspunse:
- Doamnă, amatorul nu se poate compara cu profesionistul.
- În sfârşit, vă voi rămâne recunoscătoare.
- Iar eu la rândul meu, voi face tot ce îmi stă în putinţă.
- Haideţi să nu mai pierdem timpul şi să trecem la treabă. Dacă îmi vor place rezultatele cred că vă voi deveni clientă permanentă.
- Nu vă faceţi griji doamnă. Am o experienţă vastă.
- Mă bazez pe dumneavoastră. Începem în baie nu? Am prevăzut totul. După aceea continuăm în cameră, în fotoliu, pe pat, pe pervazul ferestrei şi în sfârşit afară, sub pervazul ferestrei pe nisip.
- Mă îngrijoraţi doamnă. Nu pot face mai mult de trei poziţii într-o şedinţă. Ceea ce propuneţi dumneavoastră e uriaş: necesită cel puţin trei şedinţe.
- Mă miră! Pentru prima oară aud aşa ceva. Prietenei mele i s-au făcut pentru prima dată nu mai puţin de 15 poziţii.
- Vă rog să mă scuzaţi doamnă, dar aveţi informaţii false; în orice caz, firma încă nu dispune de asemenea specialişti. Trei poziţii, asta e limita mea.
- Dumneavoastră aveţi mi se pare un singur aparat la dispoziţie. Clientul prietenei mele avea două.
- Doamnă, v-a indus în eroare. Ştiinţa nu cunoaşte asemenea fenomen.
- Lăsaţi gluma vă rog şi mai bine scoateţi aparatul ca să trecem la treabă.
- Bine doamnă, zise el, aruncându-şi profesionist îmbrăcămintea.

Doamna leşină."

Ce mi se pare şi mai interesant este că, pe lângă coincidenţa povestioarei cu fotograful şi soţul de stat, şi foile în sine au urmat un traseu supus hazardului. Aşa cum ambele doamne îşi pierd cunoştinţa din pricina "aparatului", pacheţelul de hărtie împăturită a ajuns în mod neaşteptat dintr-un sertar în altul.

Iar, coincidenţă sau nu, şi atunci când au fost scrise la maşină acele rânduri şi acum când eu le postez în mediu online, umorul este cel care îi ajută pe oameni să depăşească problemele ce se ivesc, greutăţile ce le întâmpină şi să continue pe drumul vieţii, unii poate ca fotografi, iar alţii chiar ca "soţi" sau "soţii de stat".

Şi să fie oare doar o coincidenţă că voi citiţi aceste rânduri, sau ceva mai mult?

Oricum ar fi, vă rog să nu leşinaţi!