Cum să începi o zi bună

De multe ori ne întrebăm cum să ne începem ziua astfel încât să o facem cât mai bună. Pentru cei superstiţioşi această întrebare cade ca un ciocan mai ales atunci când acea zi se nimereşte să fie una de 13.

Astfel, fiecare avem tabieturile noastre în ceea ce priveşte o dimineaţă reuşiă. Mulţi beau o cafea bine făcută, aromată, cu lapte sau fără, amară, dulce sau foarte dulce fără de care nu ar putea supravieţui în ziua ce urmează. Alţii preferă ceaiul, fie el negru, verde, alb, din plante autohtone sau din diverse ingrediente exotice. Ţigaretele nu lipsesc nici ele din întregul peisaj matinal al unui român veritabil.

Eu unul însă nu am asemenea tabieturi bine stabilite de care să nu mă pot lipsi nicidecum şi de care să depindă buna mea dispoziţie pe parcursul unei zile. Ma bucură însă aroma de cafea ce se strecoară uşor din cameră în cameră şi soarele călduţ pe faţa mea dimineaţa, sărutările persoanei iubite şi ochii acesteia privindu-mă în timp ce uşor mă trezesc, mă întind şi apoi lenevesc zâmbind. Muzica radioului ma îndeamnă la mişcare, iar ştirile de la ora 7 îmi trezesc neuronii adormiţi şi îi conectează în cele mai nebănuite modalităţi.

Prin urmare, facem dis de dimineaţă ce ştim noi pentru a ne simţi mai bine, aşa cum am vrea să ne simţim întreaga zi...facem chiar şi dragoste!

Ei bine, azi, adică...stiţi voi...Miercuri 13 Octombrie anul Domnului 2010 mi-am urmat non-tabieturile: pe româneşte am făcut şi eu ce m-a tăiat capul ca să îmi înseninez ziua înainte să apară Soarele pe cer. Nimic spectaculos, nimic neobişnuit, doar eu şi cu mine la crăpatul zorilor.

Nu după mult timp însă nu am mai fost deloc singur, ci împreună cu un nou e-mail drăguţ pe care tot am refuzat să îl citesc deoarece se afla în folderul Spam. Eu însă sunt o persoană cu principiul finalităţii şi nu îmi place să las lucrurile neelucidate, astfel mesajul cu pricina a benficiat, în cele din urmă, de atenţia mea deplină şi...uuuups, spam-ul a îmbolnăvit atmosfera cu un virus periculos tare: un "Troian" de la un spital din S.U.A., pe numele său "Providence St. Vincent Medical Center, Portland, Oregon".

De fapt, virusul nu a constat în altceva decât într-o camapanie de conştientizare a cancerului de sân în rândul...ei bine...în rândul oricărui public, filmuleţul cu pricina aflându-se pe Youtube, la dispoziţia tuturor. Şi chiar la dispoziţia tuturor a fost, acesta beneficiind de 11,941,872 de vizualizări pană la ora actuală 13:23. De ce? Motivaţia vă las să o descoperiţi singuri după a dumneavoastră disponibilitate, simţ critic, sensibilitate şi competenţă. În cele din urmă, părerea mea este că îşi merită toate vizualizările şi comentariile, căci trezeşte zâmbete, fiori şi un spirit vioi din letargie.

Oricum ar fi, eu mi-am început ziua mai bine şi mai frumos decât mulţi alţii au avut ocazia să facă datorită unui "virus" de care sper să vă molipsiţi cu toţii.

Aveţi mai jos link-ul cu video-ul respectiv. Vizionare plăcută şi o zi cât mai frumoasă vă doresc!

http://www.youtube.com/watch?v=OEdVfyt-mLw

P.S. - Jay Sean rulessss! :D

Puterea brandului...

O blondă cade în Nil.
Când se vede înconjurată de crocodili zice:

"-WOW, bărci de salvare LACOSTE!".

Când am citit primul rând mi-am zis: "Şi ce-i cu asta? Mare brânză un kil' de caş!".

Continuând să citesc m-a apucat un râs iesteric - daca nu chiar nebunesc- şi primul lucrur la care m-am putut gândi a fost:

"Uite băi, cu adevărat PUTEREA UNUI BRAND ASUPRA MINŢII...CONSUMATORULUI!".

Pentru o reprezentare mai...sugestivă a celor de mai sus, am optat şi pentru o stimulare vizuală! :D



P.S. - Sper că nimeni nu va lua personal nici una din remarcile făcute, în mod special blondele!

Călător R.A.T.P.

Azi dimineaţă, date fiind unele circumstanţe mai speciale, m-am trezit cu noaptea-n cap - lucru extrem de neobişnuit pentru domnia mea - şi m-am îndreptat cu hotărâre spre staţia de autobuz, unde, în mod evident, a trebuit să aştept mai bine de un sfert de oră ca acesta să sosească, dar...a meritat.

Urcat din staţia Bariera Ţigarete în autobuzul 30 - sau 30 barat, nu mai ştiu sigur că era destul de întuneric şi au acelaşi traseu - m-am aşezat cu grijă pe unul din locurile rămase libere în vehiculul deloc aglomerat (era 5:30 dimineaţa, e de înţeles) şi am aşteptat ca de obicei să ajung la destinaţie. Doar că, nu a fost nicidecum ca de obicei. După două opriri, la Gara Mare, a urcat pe uşa din spate un domn oarecare. Ulterior însă, un "pieton" neaşteptat se pare că i-a urmat îndeparoape domnului cu pricina. Pentru unii este ceva cu totul nou, pentru alţii e aparent un lucru cunoscut, iar pentru mine este în permanenţă un lucru cunoscut şi în acelaşi timp la fel de nou ca prima dată când l-am întâlnit, o sursă constantă de zâmbet şi de curiozitate.

Cin' să fie oare?! Puţin surprins, am observat un lucru neaşteptat: un căţel nu foarte mare, simpatic, aparent obosit, serios şi atent păşeşte nonşalant din spatele autobuzului ca şi cum toată situaţia este parte din firescul zilelor sale şi fără nici o jenă face turul complet al autovehiculului în care tocmai a urcat, asemenea unui om care caută să îşi composteze biletul şi să ia un loc, îndreptându-se alături de semenii lui spre servici.

Iniţial, am surprins mici zâmbete pe faţă celor conştienţi de eveniment şi am privit lucrurile ca toţi ceilalţi din autobuz care nu păreau a fi nici deranjaţi şi nici surprinşi de prezenţa micuţului patruped, dar mai apoi am realizat şi eu zâmbind larg că, obişnuit fiind cu existenţa câinilor comunitari - vagabonzi în esenţă - mai mult sau mai puţin ori deloc agresivi, am fost supus aceluiaşi efect de cotidian. Lucrurile însă nu stau aşa. Este vorba totuşi despre un câine care călătoreşte cu autobuzul pentru numele lui Dumnezeu, în scopuri pe care numai el le ştie deşi şi noi le putem bănui. Drept urmare, am presupus că urmăreşte o "bucăţică de ciolan" atunci când am văzut că "bagabondul" începe a adulmeca picioarele călătorilor, cu siguranţă mirositoare pentru simţurile lui.

Lucrurile au continuat în acest fel fără incidente şi, spre dezamăgirea căţelului, fără ceea ce poate că sperase să obţină. S-a plimbat de două trei ori liniştit ca mai apoi să se aşeze în faţa uşii ca şi cum aştepta ca aceasta să se deschidă şi el să coboare la una din staţiile următoare. Nu a fost aşa câtă vreme am fost eu acolo şi asta mi-a permis să-l surprind cu aparatul de fotografiat integrat telefonului mobil. Aveţi în cele ce urmează imaginile cu pasagerul clandestin, făcând blatul în mijloacele de transport R.A.T.P. pe banii munciţi ai contribuabililor distinsului oraş Iaşi, reşedinţă de judeţ şi municipiu:









Neelucidate rămân însă următoarele:
- se ducea undeva căţelul şi dacă da, unde oare (la servici cu aproximare...)?
- avea o staţie bine stabilită la care trebuia să coboare?
- şi mai presus de toate, DE CE ACEST CĂLĂTOR R.A.T.P. NU A COMPOSTAT BILET!?

CERT E CĂ...ŞI CÂŢEII MERG CU AUTOBUZUL!

Despre România...sau cum să eşuezi în propria ţară

De două zile mă bântuie efectiv orice CHESTIE are legătură cu "bunul" mers al lucrurilor din ţara aceasta. Vă întrebaţi care ţară? Ei bine...şi eu!

În timp am aflat că, conform unor întâmplări istorice care de multe ori ne scapă atunci cand suntem intervivaţi pe nepusă masă de o televiziune sau alta pe stradă în zilele "onomastice" ale acestei ţărişoare, aceast colţ uitat de lume se numeşte, în mod uimitor, România. De unde aveau să ştie răposaţii strâmoşi ai noştri că există si ceva anume numit "branding de ţară" şi că de la Dacia antică vom ajunge la România mai mult sau mai puţin modernă. Din păcate, acest proces a suferit schimbări asemănătoare cu cele pe care le-a "trăit" automobilul Dacia, devenind în splendoarea lui, Logan. Singura diferenţă este că o maşină poate fi schimbată mult mai uşor decât o ţară atunci când aceasta prezintă supărător de multe defecte. Dar...cine mai poate judeca acum destinul istoric al acestei naţiuni, fie el şi tragic? Noi?

Da, sper! Spre uimirea mea încă mai sper că noi, respectiv eu şi cei ce sunt de-o vârstă cu mine am putea să judecăm un trecut ratat din multe puncte de vedere şi câştigat din mut prea puţine! Dar oare cum? Prin perspectiva zilei de azi, sau prin cea a zilei de mâine? Si oare e deajuns sa judecam...si atat?

Nu stiu ce alegere veţi face voi, care vi s-ar părea mai potrivită ori mai convenabilă, însă pentru mine pare acelaşi lucru să judec sau să critic lucrurile din prisma unui trecut nu prea reuşit, a unui prezent total dezechilibrat şi nesigur sau a unui viitor confuz ce se rezumă mai mult la ziua de mâine decât la următorii cinci ani. Simplitatea constă în faptul că lucrurile nu diferă mai mult decât diferă un pui de găină galben faţă de altul atunci când vine vorba de existenţa mea în mod precis în contextul unui trecut, prezent şi posibil, dar foarte improbabil viitor în această ţară.

Si, cum spuneam, să judecăm nu e deajuns, mai ales când nu face nici o diferenţă la nivelul la care ar trebui. Aşa că, hai să facem ceva! Dar ce? Ştiu! Hai de exemplu să facem proiecte finanţate de Uniunea Europeană şi să le implementăm în patria noastră iubită. Zis şi făcut! Am elaborat, am construit, am manageriat, am detaliat, am evaluat, am prevăzut, iar am elaborat şi am câştigat. Am câştigat un proiect POS-DRU. Nu eu, ce-i drept...dar cei pe care ii cunosc şi alături de care sunt implicat, au reusit. Toate bune şi frumoase, mai ales când nu e vorba decât de o investiţie de 2% din zonă autohtonă, restul venind de la Uniune. Acum, haideţi să ne construim o echipă de oameni competenţi, cu voinţă, disponibilitate şi foarte mult entuziasm, lucru deloc greu atunci când te "scalzi" într-o mare de proaspeţi absolvenţi de la varii universităţi şi mult mai multe facutăţi. Aceştia, fascinaţi de un orizont cât de cât mai luminos decât cel de cu o zi înainte, apelează şi îşi arată dorinţa, chiar arzătoare aş putea spune, de a fi parte integrantă a proiectului tău. Aşa că, faci o selecţie şi rămâi cu un număr de 25 de oameni, cei mai buni dintre cei buni pe care îi puteai alege. Ulterior, faci un curs de specializare şi îi pregăteşti pentru cele trebuincioase proiectului tău astfel încât să nu le scape nimic, iar dacă le scapă, să nu dureze prea mult recuperarea celor eventual pierdute.

Vine acum ziua în care, după ce timp de patru luni ai făcut promisiuni în baza unui contract semnat cu responsabilitate de tine şi de alţii asemenea cu simţ de răspundere, să îţi onorezi angajamentele şi să îi fericeşti pe colaboratorii tăi cu cele făgăduite care oricum ar fi, nu sunt prea multe nici pe departe. Dar UPSSSS, după o zăbază de două săptămâni descoperi că nu poţi face asta. În mod concret, nu ai unde să îi angajezi cu banii pe care tu i-ai prevăzut în mod express în contractul tău cu UE si cu instituţia publică a cărui nume nu-l voi menţiona.

Te întrebi, te suceşti, te răsuceşti şi descoperi că angajările pe locurile de muncă din instituţiile publice sunt blocate la modul cel mai sigur şi mai neplăcut. Prin urmare, vestea pe care trebuie să o dai tu, ca manager de proiect, este că nu îţi poţi plăti oamenii cu banii pe care i-ai promis. De fapt, nu îi poţi plăti deloc şi doar printr-un artificiu specific românului supravieţuitor reuşeşti să asiguri un minimum nimimorum minimorumumumumumum. Acum, nu îţi mai rămâne decât să te rogi câ nu îţi vor pleca oamenii de care ai nevoie!

Să recapitulăm deci:
- una bucată proiect finanţat de la UE;
- 25 bucăţi studenţi formaţi pe nevoia proiectului mai sus menţionat;
- una bucată instituţie publică semnatară de contract;
- una bucată minister cu ordonaţe şi alte cele;
- una bucată primministru...care oricum e paralel cu proiectul nostru;
- promisiune de plata cu suma x;
- incapacitatea de a onora promisiunea de plata cu suma x din cauza celor două bucăţi de la guvern amintite mai sus;
- artificiu de achitare a sumei y, considerabil mai mică decât suma x;
* 25 bucăţi studenţi nemultumiţi.

Bottom line: YOU ARE FUCKED! Pe româneşte, ai raport sexual involuntar ce se concretizează într-un viol brutal şi aproape inevitabil.

Ce faci??? Te întrebi ce ţară e asta în care te afli şi în care există posibilităţi, există bani, că doar îţi dau aştia de la Uniune cu binecuvântare cu tot, ai şi resursă umană, dar hârtiile pe care sunt întipărite gogomănii de neînchipuit şi pe care vrei nu vrei trebuie să le repsecţi îţi pun cele mai mari beţe în roate din istoria birocratică a acestui secol (şi nu numai).

Ce faci??? Ai două picioare şi îţi vine să ţi le bagi pe unde apuci, că aşa e vorba românească!

Ce faci??? În puiii tăi de la Avicola SA, că habar nu ai! Asta faci! Eşuezi lamentabil în propria ţară ghidat îndeaproape de cei ce nu îţi doresc decât tot "binele" din lume!

Şi apoi? Apoi te ridici şi zici că Avicola oricum nu are destui pui pentru tine şi începi să cauţi şi în alte părţi orice "orătanie" care poate să îţi mai aline suferinţa clară la care eşti supus! Pisici şi câini şi alte animale domestice, în motanii mei de Românie!