vineri, 3 iunie 2011

Mesaj pentru viaţă

Răsfoiam mai devreme mesajele pe care le-am primit de la diverşi cunoscuţi şi prieteni şi am redescoperit acest text impresionant, profund şi şocant ce mi-a marcat din nou ziua aşa cum a făcut-o şi prima dată când l-am citit. Nu l-am uitat şi după prima propoziţie mi-am adus aminte fiecare cuvânt, chiar dacă au trecut aproape doi ani de când îl lecturasem pentru întâia oară.
Vorbele sunt atât de pătrunzătoare încât vă vor orbi fiecare "gardian" al sufletului vostru, vă vor dărma toate zidurile inimii ce vă bate în piept, vă vor sfâşia gândurile despre viaţa aşa cum o ştiaţi, sau...poate că nu...dar luaţi aminte:
"Mamă, am ieşit cu prietenii.
Am fost la o petrecere şi mi-am adus aminte ceea ce mi-ai spus: **SĂ NU BEAU ALCOOL**.
Mi-ai cerut să nu beau, având în vedere că trebuie să conduc maşina, şi atunci am băut un suc.
Am fost foarte mândră de mine, că am ascultat, când cu drag mi-ai sugerat să nu beau dacă trebuie să conduc, total contrar de ceea ce-mi spuneau prietenii...
Am facut o alegere sănătoasă şi sfatul tău a fost corect.
Când s-a terminat petrecerea, oamenii au plecat, conducând fără a fi în condiţia de a face acest lucru.
Eu am luat maşina mea, cu siguranţa că sunt în formă.
Nu puteam să-mi imaginez, mamă, că mă aşteptă...ceva...neaşteptat!
Acum sunt aici, întinsă pe asfalt şi aud un poliţist care zice: "Băiatul care a provocat accidentul era beat".

Mamăăă, vocea lui mi se pare atât de îndepărtată... Sângele meu e întins peste tot şi încerc din toate puterile mele să nu plâng.
Aud medicii care spun: "Această fată nu va supravieţui!".
Sunt sigură că băiatul care conducea cealaltă maşină nici măcar nu-şi putea imagina...în timp ce mergea cu viteză maximă...
Până la urmă el a decis să bea şi eu acum trebuie să mor...
De ce oamenii fac toate acestea, mamă? Ştiind foarte bine că pot distruge alte vieţi?
Durerea o simt ca pe un milion de pumnale care-mi sunt înfipte toate odată. Spune-i surorii mele să nu se sperie, spune-i tatei sa fie tare.
Cineva trebuia să-i zică acelui băiat că nu poate conduce maşina după ce a băut.

Poate dacă ai lui i-ar fi spus toate astea, eu acum n-aş fi murit....
Respiraţia mea începe să fie din ce în ce mai slabă, începe să-mi fie frică.
Acestea sunt ultimele mele momente, şi mă simt aşa de...disperată...
Mi-ar fi plăcut să pot să te îmbrăţişez, mamă, în timp ce sunt întinsă aici pe asfalt, murind.
Mi-ar plăcea să-ţi spun că te iubesc pentru asta...
Te iubesc, şi...adio.

ACESTE CUVINTE AU FOST SCRISE DE O JURNALISTĂ PREZENTĂ LA ACEST ACCIDENT. FATA, A ŞOPTIT ACESTE CUVINTE, IAR JURNALISTA LE-A SCRIS...ŞOCATĂ.
ACEASTĂ JURNALISTĂ A ÎNCEPUT O CAMPANIE ÎMPOTRIVA "CONSUMULUI DE ALCOOL LA VOLAN".
DACĂ ACEST MESAJ AJUNGE LA TINE ŞI-L ŞTERGI... POŢI PIERDE OCAZIA, CHIAR DACĂ NU EŞTI UN BĂUTOR, DE A FACE ALTE PERSOANE SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ PROPRIA TA VIAŢĂ ESTE ÎN PERICOL.
ACEST MIC GEST POATE FACE DIFERENŢA.".

joi, 7 aprilie 2011

Preţul! Cât mă costă cinci minute din viaţa dumneavoastră?

Ţin să îi mulţumesc încă de la început bunului meu prieten Mihai, cel care mi-a trimis, la fel ca şi în alte dăţi, o porţie consistentă de mesaje relaxante şi totodată pline de înţeles, fără de care zilele ar fi cu mult mai terne. Din zecile de e-mail-uri primite de-a lungul timpului de la el, şi nu numai, l-am ales acum, în mod impulsiv, pe acesta spre a-l rescrie aici, printre celelalte...chestii. Aşadar, mulţumiri lui Mihai pentru că ne-a pus la dispoziţie această pildă trimiţând-o mai departe la fel cum şi el a primit-o la rându-i. Fără alte comentarii...lecturaţi cu grijă şi atenţie:
"Preţul unei ore
Un bărbat a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băieţelul de cinci ani aşteptând la uşă nerăbdător.
-Tati, pot să te întreb ceva?
-Da, sigur, despre ce este vorba? a răspuns tatăl.
-Tati, câţi bani câştigi pe oră?
-Hei, dar asta nu e treaba ta! De ce mă întrebi astfel de lucruri? spuse bărbatul nervos.
-Doar vreau să ştiu... Te rog spunemi, cât câştigi pe oră?
-Bine, dacă trebuie să ştii...câştig 50$ pe oră.
-Ah, a răspuns micuţul trist, cu capul plecat. Tati, îmi împrumuţi te rog 25$?
Tatăl s-a înfuriat:
-Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucarie prostească sau alte tâmpenii, atunci du-te direct în camera ta la culcare! Gândeşte-te de ce esti aşa egoist! Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării!
Micuţul a mers în linişte în camera sa şi a închis uşa. Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani.

Dupa o oră, tatăl s-a calmat şi a început să se gândească: "Poate era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi băiatul nu mi-a cerut bani des!". S-a dus la uşa băiatului şi a deschis-o.
-Dormi? Dormi? a întrebat....
-Nu tati, sunt treaz, a răspuns băiatul.
-M-am găndit, poate că am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite, aici ai cei 25$.
-Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc tati, mulţumesc, a strigat.
După aceea a scos un pumn de bani. Omul a vazut că băiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou. Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.
-De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.
-Pentru că nu am avut destui, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$! Pot să cumpăr o oră cu tine??? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau sa mâncăm şi să ne jucăm împreună.
Tatăl a fost distrus de durere. Şi-a luat băiatul în braţe şi cu lacrimi în ochi l-a implorat să îl ierte."
Aşadar, aceasta ar trebui să stea mărturie şi povaţă pentru noi toţi că viaţa e scurtă şi timpul trece vrând-nevrând. Cum spune şi povestea: "Dacă azi murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui repede şi uşor. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţii lor!"
Iată deci, după părerea mea, unul din puţinele mesaje pe care le primeşti şi care merită să îl dai mai departe.
Pe mine cât mă vor costa cele cinci minute din viaţa dumneavoastră ca aţi citit aceste rânduri?

duminică, 13 martie 2011

Cine sunt ăştia? Pericol! Nu atinge! Belea!

Aţi trecut vreodată în revistă lista dumneavoastră de persoane de pe Yahoo Messenger, Skype, facebook, hi5 sau de pe alte asemenea? Cu siguranţă că cel puţin o dată aţi făcut ceea ce se cheamă "curăţenia de primăvară", indiferent de anotimpul în care vă regăseaţi la acel moment. Adevărul este că noi toţi, utilizatorii de internet şi de platforme de socializare, am trecut prin acest proces mai mult sau mai puţin dificil şi dureros prin care...ne debarasăm, cel puţin în lumea virtuală, de anumite persoane aflate în spatele unor ID-uri gen frumushik_eu_te_vreau sau suntfierbinte18 ori baitu_de_aur_22, precum şi de altele mai puţin deocheate, care poartă nume de oameni cât de cât cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri. Nu vi se pare însă că facem acest lucru în mod nondiscreţionar, identic pentru toate cazurile, cu o atitudine glacială şi nepăsătoare? Nu v-aţi întrebat oare de ce nu aveţi în listele respective persoane pe care nu le mai placeţi, oameni care v-au rănit, entităţi umane neglijabile, foşti prieteni sau parteneri de relaţie? Răspunsul propun să îl găsim aici, împreună, dar fiecare pentru el!

Eu nu doresc şi nu-ndrăznesc însă să intru acum în universul plin de culoare al numelor de utilizatori afişate pe toate "gardurile" comunităţilor virtuale începând de la Yahoo Messenger până la hi5, hi6 şi pitzipoanca/cocalar.ro. Şi asta în primul rând pentru că atenţia acordată acetor indivi şi individe se cade a fi una minimală, iar în al doilea rând, pentru că nu am legături de vre-un fel cu astfel de personaje dubioase ascunse în spatele unor denumiri ce îţi zgărie timpanul atunci când le auzi şi retina atunci când le citeşti. Orice persoană cu bun gust vă poate spune asta. "Prelegerea" mea are acum şi aici o cu totul altă ţintă şi un cu totul alt scop.

Vreau să vă vorbesc despre celălalt tip de ID-uri şi implicit despre celălalt tip de persoane pe care avem tendinţa să le expediem înapoi de unde au venit - de obicei în origini, la mama dracu sau oriunde în altă parte credem noi de cuviinţă împreună cu un click ce spune: DELETE! Desigur, în cazurile în care "parazitarea" listei noastre de persoane este una acută, chiar cronică aş putea spune, acest prim click este urmat mai totdeauna de acţiunea cunoscută sub numle de IGNORE, acţiune care, aparent puerilă, funcţionează de minune atunci când respingem în mod absolut prezenţa cuiva sau când vrem să scăpăm de un obsedat sexual, de o domnişoară care tocmai ne-a cunoscut şi vrea să se marite cu noi, de oameni nevolnici şi posesivi şi de alte asemenea "orătănii" scăpate de la casa de nebuni. Şi nu e nici o crimă în asta!!! Vrem să fim liberi, vrem să trăim în pace, vrem să avem puterea de a alege ce credem că este mai bine pentru noi, vrem să luăm decizii care să ne aparţină şi care să ne facă viaţa mai uşoară, iar o şleathă de ţicniţi nu intră în planurile noastre de viitor...ori...fac şi eu precum Creangă...nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...

Ei bine, după cum am spus nu mă interesează momentan să vorebsc nici despre pitzi şi nici despre coca, nu mă interesează nici dacă printr-o eroare umană v-aţi pricopsit în lista dumneavoastră cu un exemplar din speciile Manelistus Analfabeticus, Coca Retardus sau Pitzi Sugativus. Vă descurcaţi cum ştiţi, dar din moment ce citiţi acest blog, sunteţi oameni inteligenţi şi recomandarea mea (neneceasră de altfel) este click-ul IGNORE. Ce facem însă cu celelalte ID-uri pe care ne mănâncă degetele să le eradicăm? Ce facem însă cu acele persoane care îşi duc veacul pe la noi prin rubrica de cunoscuţi, dar care nu se încadrează în speciile mai sus menţionate? Şi mai ales, ce facem cu acei oameni care ne-au fost prieteni până în momentul nefast al deciziei de "exterminare"? S-ar putea să vi se pară copilăresc - şi nu mă uimeşte la fel cum nu mă deranjează - căci şi eu am crezut pentru moment că a trata o asemnea problematică e la mintea cucoşului şi nu îşi merită timpul ori interesul, la urma urmei faci ce crezi, nu? Dar adevărul din perspectiva mea este ceva mai profund şi ne duce acolo unde mintea cucoşului, preocupată fiind cu călcatul găinilor din bătătură, rareori ajunge.

Aşadar, subiectul este mai sensibil decât credem pentru simplul fapt că am menţionat cuvântul magic: prieten. Şi, fie acesta fost sau actual, în pericol de a-şi pierde statul sau încă la mare rang printre cei cunoscuţi, prietenul deţine o forţă nebănuită, o armă invizibilă cu care ne poate influenţa sau chiar manipula în momentele noastre de naivitate. Iar această influenţă, oricât am vrea noi să credem şi oricât am susţine că nu e aşa, nu dispare nici după ce legătura a fost ruptă, pentru că nu are cum. Suntem oameni şi avem suflete, indiferent ce ar spune unii filosofi. Numiţi cum vreţi acest proces şi definiţi-l din perspectiva parametrilor ce vă sunt dumneavoastră familiri: reacţie chimică, atracţie interpersonală, schimb biologic de feromoni, logică a compatibilităţilor, raţionament matematic sau pură coincidenţă etc., rezultatul este în final acelaşi: cădem pradă acestor sentimente şi vom preţuii relţiile ce le formăm cu ceilalţi din varii motive. Astfel, un prieten online este mai mult decât un nume, este mai mult decât o prezenţă ca oricare alta, este mai mult decât un număr contabilizat. Un prieten online este o fiinţă umană, de cele mai multe ori pe care am avut ocazia să o întălnim şi în lumea reală, căreia i-am acordat, îi acordăm şi probabil îi vom mai acorda atenţie, timp, efort şi energie. El sau ea este acela ori aceea care a avut ocazia unui schimb de gânduri şi sentimente, emoţii şi trăiri, idei intime şi principii profunde. Şi aici nu mă refer la acei "prieteni" inexistenţi pe care nu i-am cunoscut vre-odată cu adevărat sau la acei amici de conversaţie cu care stăm la cioace, cum se spune, cu care bărfim şi comentăm ultimele noutăţi din perspectiva "experţilor" ce suntem. Nu, aici fac trimitere la fiinţele care ajung să îţi atingă cu adevărat, măcar puţin, o coardă sensibilă, un punct nevralgic şi tu să faci aidoma cu aceştia.

Având astfel cadrul bine stabilit a acelora despre care vorbim, reiterez întrebarea: ce faci atunci când aceştia pe care i-am caracterizat mai sus calcă strâmb, voluntar şi involuntar, cu bună ştiinţă sau în ignoranţă în repetate rânduri, când se destramă iluzii şi se înşeală aşteptări, când se spulberă speranţe şi se năruie credinţe, când se încaclă promisiuni şi se distrug prietenii, iar tot ceea ce ai construit cu acea persoană se prăbuşeşte într-un nor de dezgust, dezamăgire şi nihilism? Vei spune că nu eşti vinovat cu nimic în toate acestea şi e posibil să ai dreptate, vei spune că greşeala îi aparţine şi din nou eşti îndreptăţit. Apoi vei spune că e deajuns, vei transforma totul în nemulţumire şi orice a fost bun şi frumos îl vei da îndată în schimbul unor clipe de linişte şi respiro în care nu mai vrei să şti nimic de nimeni, mai ales de omul cu pricina. Nu reuşeşti însă să te debarasezi aşa uşor de tot şi toate şi, fiind în faţa computerului, cu mess-ul deschis, îmbrăţişezi curând ideea unui IGNORE rapid şi sigur care să îţi înlesnească cât de cât detaşarea ce o râvneşti - orice, numai să scapi de situaţie. Şi mâinile vor urma comanda pe care o crezi de cuviinţă.

Ajuns aici, se justifică acum formula pe care am ales-o la început: "proces mai mult sau mai puţin dificil şi dureros", răspunsul la prima întrebare adresată, parând a se contura când realizez că şi astfel de acţiuni îmi sunt influenţate în mare parte de emoţii, iar aceste emoţii mă pot determina, de exemplu, să dau ignore aceluia pe care am ajuns să nu îl mai suport cu toate ale sale. Şi cum altfel dacă nu aşa? Ei bine, contrar acestei direcţii am ales o alternativă viabilă, utilă şi corectă de a creea un nou grup în lista mea de contacte, un grup care să îi cuprindă pe aceia ce nu joacă conform regulilor jocului, pe aceia ce îşi depăşesc atribuţiile, pe aceeia ce se regăsesc depăşiţi de situaţie, pe aceia a căror limite nu se mai identifică cu ale mele, pe aceia a căror viaţă este prea ocupată pentru a mă mai cuprinde, pe aceia ce preferă a da ignore şi delete înainte de a cumpăni situaţia. Un grup, o adunătură, o grămadă, un pumn de oameni a căror viaţă e foarte posibil să nu se mai intersecteze cu a mea, o seamă de fiinţe, fiecare cu alegerea sa. L-am intitulat în grabă: "Cine sunt ăştia? Pericol! Nu atinge! E belea!".

Dacă stăm să ne gândim, realizăm că avem o multitudine de rubrici în lista de contacte pentru diferite persoane din viaţa noastră care sunt conforme cu clasificările ce ne revin: cunoştinţe, colegi de facultate, colegi de muncă, amici, prieteni, prieteni foarte buni, iubiţi/iubite, părinţi, fraţi/surori, familie etc. Şi, de ce nu? De ce nu ar putea un prieten "retrograda" aşişderea unei echipe de fotbal sau a unui ofiţer militar trecând de la prieteni foarte buni la...altceva? Dacă defragmentarea relaţiilor interpersonale în general nu se petrece automat aşa cum nici formarea lor nu are loc instantaneu, de ce aş renunţa eu la un prieten, fie el şi îndoielnic, în mod subit? Poate că este o soluţie mai puţin costisitoare din toate punctele de vedere să renunţ acum, dar cu siguranţă mă va costa ceva: prietenia, sau eventuala posibilitate de a se repara ceva. Şi e drept că şansele sunt mici odată ce se regresează în ritm alert şi în mod simbolic acea persoană trece de la prieten foarte bun prin mai toate etapele posibile demne de fiecare acţiune şi decizie a sa, ajungând inevitabil în rubrica: "Cine sunt ăştia? Pericol! Nu atinge! E belea!". Optimist din fire, găsesc acum câteva scuze şi trag speranţe în reabilitarea cât mai curandă a celor aflaţi acum în noul meu grup din lista de Yahoo.

Vă las acum cu toate aceastea urându-vă o rubrică pe seama dumneavoastră, conştient fiind că şi eu mă aflu undeva..., în rubrica mea.

joi, 10 februarie 2011

Coincidenţă

Plictisit de moarte la oare tărzii, în faţa unui computer care nu vrea sa se împace în nici un chip cu noul lui sistem de operare - renumitul Windows 7 - dându-şi restart când ţi-e lumea mai dragă pur şi simplu din senin pentru ca aşa..."simte domnia lui", am început să cotrobăi printre cele ce erau aruncate în sertarul biroului, căutând parcă o cheie franceză cu care să lovesc drăcovenia asta ce îmi fură timp, energie, somn, unoeri sănătate, iar acum şi puţinul de distracţie pe care e menit să mi-l ofere. Cu toate acestea, nu am găsit nici o unealtă rătăcită printre mărunţişurile îngrămădite în sertarul cu pricina, în schimb am dat cu uşurinţă peste ceva care să îmi ia cât de cât gândul de la problemele tehnice ce le întâmpin şi nu numai.

Mi-am amintit astfel cum, cu ceva zile în urmă, tatăl meu a venit cu zâmbetul pe buze la mine, mi-a înmânat o hârtie împăturită şi mi-a spus: "Ar trebui să pui asta undeva pe internet până nu se dezintegrează de tot. Am găsit-o în timp ce făceam curăţenie prin sertar. E interesantă! Să o citeşti!". L-am întrebat despre ce este vorba, dar nu a vrut să îmi povestească. Cu acelaşi zâmbet şi cu o alură misterioasă s-a întors şi a plecat la treburile lui, lăsându-mi însă pacheţelul de hârtie. Fiind ocupat cu altceva, am luat hârtia şi am aşezat-o în sertar, iar până astăzi, am uitat complet de ea. Acum, am redescoperit-o şi curios, am despăturit cu grijă foile îngălbenite de vreme cu miros de carte veche, îndoite pe la colţuri. Din hârtia fragilă atârnă, oarecum în mod ilar, o bucată care stă să se desprindă. Sunt două file poroase la atingere, de mărimea unei coli A4 scrise la maşină, care redau o poveste cel puţin interesantă şi cu atât mai mult, amuzantă.

Am decis aşadar, atât la recomandarea de atunci a tatălui meu cât şi sub influenţa unei uşoare blazări, să reiterez cuvintele unui autor necunoscut şi să le transpun dintr-un univers pierdut împreună cu nostalgiile de altădată, în lumea digitală care se încăpăţânează acum să îmi dea de furcă (dar fiţi fără grijă că o scot eu la capăt). Iată ce se ascundea în spatele zâmbetului tatălui meu de atunci:

"Coincidenţă

În Anglia exista obiceiul potrivit căruia orice familie fără copii poate chema, în schimbul unei taxe, un aşa zis soţ de stat.

Aflându-se într-o asemenea situaţie, o tânără pereche a hotărât să se folosească de obicei. Plecând la servici, soţul i-a amintit şoţiei sale că în cursul zilei trebuie să vină soţul de stat, rugând-o să fie amabilă şi să se poarte frumos.

Printr-o simplă coincidenţă, în aceeaşi zi, tatăl unei familii cu mulţi copii, care locuia vizavi, a chemat acasă un fotograf specializat în fotografierea copiilor. Fotograful, om distrat din fire, a încurcat uşile şi a sunat la uşa familiei fără copii. Tânăra i-a deschis uşa imediat.

- Bună ziua doamnă!
- Poftiţi domnule. Chiar fără cuvinte ştiu cine sunteţi.
- V-a sunat soţul că trebuie să vin astăzi?
- Da, sunt pregătită.
- Înainte de a ne apuca de treabă aş putea să vă spun variantele în care vom lucra.
- Vă ascult.
- Cele mai eficace poziţii sunt, după părerea mea, în picioare, pe podea şi culcat în cadă.
- În cadă?
- Da doamnă! Aceasta îmi reuşeşte în mod deosebit.
- Eu sunt deacord... Dacă aşa trebuie...!
- Vă rog să nu vă îndoiţi de experienţa mea, doamnă! Permiteţi-mi să vă arăt ultimile noutăţi (scoase nişte poze din buzunar). De pildă, acest copil l-am făcut pe acoperişul unui autobuz.
- Dumnezeule...!!!
- Da doamnă, a fost capriciul mamei sale. Iar acest copil a trebuit să îl fac în vitrina unui magazin.
- În vitrina magazinului? În văzul tuturor?
- Da doamnă. Ce să-i faci, mama lui era artistă şi avea nevoie de reclamă.
Îi arătă cele câteva reclame şi după sfârşitul albumului ea nu s-a mai putut ţine pe picioare.
- Începem cu cada?
- Bine. Ea şi-a scos capotul şi goală s-a îndreptat spre baie.
- Un moment doamnă, să-mi aduc trepiedul.
- Ce?
- Trepiedul.
- De ce?
- Ştiţi doamnă, aparatul meu e aşa de greu că nu poate fi ţinut cu mâna.

După aceste cuvinte, doamna leşină.

Peste puţin timp, pe platforma scării blocului, un genetelman elegant, adevăratul soţ de stat, a fost întâmpinat de doamna din familia cu mai mulţi copii care-l aştepta nerăbdătoare pe fotograf ca să intre în casă.

- Bună ziua doamnă! Dumneavoastră aţi făcut comanda?
- Da domnule, poftiţi.
- Trebuie să recunosc, spune acesta intrat în casă, că cu toată strădania şi măestria mea, o singură şedinţă este desigur insuficientă şi vă sfătuiesc să repetaţi comanda după o săptămână.
- Bine domnule, mă voi conforma. Dar unde vă este aparatul, întrebă doamna nedumerită.
- Doamnă, sunteţi cea mai spirituală doamnă din Londra.
- Vă rog să mă scuzaţi că v-am întrebat, dar nici nu l-am observat. De obicei la oamenii de profesia dumneavoastră el sare în ochi imediat.
- Mă jigniţi doamnă!
- Scuzaţi-mă domnule. Eu de fapt nu mă pricep la această tehnică şi nici soţul meu nu se descurcă. De aceea cere ajutorul unui amator vecin, dar nici împreună nu fac mare lucru.
Soţul de stat o privi mirat şi răspunse:
- Doamnă, amatorul nu se poate compara cu profesionistul.
- În sfârşit, vă voi rămâne recunoscătoare.
- Iar eu la rândul meu, voi face tot ce îmi stă în putinţă.
- Haideţi să nu mai pierdem timpul şi să trecem la treabă. Dacă îmi vor place rezultatele cred că vă voi deveni clientă permanentă.
- Nu vă faceţi griji doamnă. Am o experienţă vastă.
- Mă bazez pe dumneavoastră. Începem în baie nu? Am prevăzut totul. După aceea continuăm în cameră, în fotoliu, pe pat, pe pervazul ferestrei şi în sfârşit afară, sub pervazul ferestrei pe nisip.
- Mă îngrijoraţi doamnă. Nu pot face mai mult de trei poziţii într-o şedinţă. Ceea ce propuneţi dumneavoastră e uriaş: necesită cel puţin trei şedinţe.
- Mă miră! Pentru prima oară aud aşa ceva. Prietenei mele i s-au făcut pentru prima dată nu mai puţin de 15 poziţii.
- Vă rog să mă scuzaţi doamnă, dar aveţi informaţii false; în orice caz, firma încă nu dispune de asemenea specialişti. Trei poziţii, asta e limita mea.
- Dumneavoastră aveţi mi se pare un singur aparat la dispoziţie. Clientul prietenei mele avea două.
- Doamnă, v-a indus în eroare. Ştiinţa nu cunoaşte asemenea fenomen.
- Lăsaţi gluma vă rog şi mai bine scoateţi aparatul ca să trecem la treabă.
- Bine doamnă, zise el, aruncându-şi profesionist îmbrăcămintea.

Doamna leşină."

Ce mi se pare şi mai interesant este că, pe lângă coincidenţa povestioarei cu fotograful şi soţul de stat, şi foile în sine au urmat un traseu supus hazardului. Aşa cum ambele doamne îşi pierd cunoştinţa din pricina "aparatului", pacheţelul de hărtie împăturită a ajuns în mod neaşteptat dintr-un sertar în altul.

Iar, coincidenţă sau nu, şi atunci când au fost scrise la maşină acele rânduri şi acum când eu le postez în mediu online, umorul este cel care îi ajută pe oameni să depăşească problemele ce se ivesc, greutăţile ce le întâmpină şi să continue pe drumul vieţii, unii poate ca fotografi, iar alţii chiar ca "soţi" sau "soţii de stat".

Şi să fie oare doar o coincidenţă că voi citiţi aceste rânduri, sau ceva mai mult?

Oricum ar fi, vă rog să nu leşinaţi!