Plictisit de moarte la oare tărzii, în faţa unui computer care nu vrea sa se împace în nici un chip cu noul lui sistem de operare - renumitul Windows 7 - dându-şi restart când ţi-e lumea mai dragă pur şi simplu din senin pentru ca aşa..."simte domnia lui", am început să cotrobăi printre cele ce erau aruncate în sertarul biroului, căutând parcă o cheie franceză cu care să lovesc drăcovenia asta ce îmi fură timp, energie, somn, unoeri sănătate, iar acum şi puţinul de distracţie pe care e menit să mi-l ofere. Cu toate acestea, nu am găsit nici o unealtă rătăcită printre mărunţişurile îngrămădite în sertarul cu pricina, în schimb am dat cu uşurinţă peste ceva care să îmi ia cât de cât gândul de la problemele tehnice ce le întâmpin şi nu numai.
Mi-am amintit astfel cum, cu ceva zile în urmă, tatăl meu a venit cu zâmbetul pe buze la mine, mi-a înmânat o hârtie împăturită şi mi-a spus: "Ar trebui să pui asta undeva pe internet până nu se dezintegrează de tot. Am găsit-o în timp ce făceam curăţenie prin sertar. E interesantă! Să o citeşti!". L-am întrebat despre ce este vorba, dar nu a vrut să îmi povestească. Cu acelaşi zâmbet şi cu o alură misterioasă s-a întors şi a plecat la treburile lui, lăsându-mi însă pacheţelul de hârtie. Fiind ocupat cu altceva, am luat hârtia şi am aşezat-o în sertar, iar până astăzi, am uitat complet de ea. Acum, am redescoperit-o şi curios, am despăturit cu grijă foile îngălbenite de vreme cu miros de carte veche, îndoite pe la colţuri. Din hârtia fragilă atârnă, oarecum în mod ilar, o bucată care stă să se desprindă. Sunt două file poroase la atingere, de mărimea unei coli A4 scrise la maşină, care redau o poveste cel puţin interesantă şi cu atât mai mult, amuzantă.
Am decis aşadar, atât la recomandarea de atunci a tatălui meu cât şi sub influenţa unei uşoare blazări, să reiterez cuvintele unui autor necunoscut şi să le transpun dintr-un univers pierdut împreună cu nostalgiile de altădată, în lumea digitală care se încăpăţânează acum să îmi dea de furcă (dar fiţi fără grijă că o scot eu la capăt). Iată ce se ascundea în spatele zâmbetului tatălui meu de atunci:
"Coincidenţă
În Anglia exista obiceiul potrivit căruia orice familie fără copii poate chema, în schimbul unei taxe, un aşa zis soţ de stat.
Aflându-se într-o asemenea situaţie, o tânără pereche a hotărât să se folosească de obicei. Plecând la servici, soţul i-a amintit şoţiei sale că în cursul zilei trebuie să vină soţul de stat, rugând-o să fie amabilă şi să se poarte frumos.
Printr-o simplă coincidenţă, în aceeaşi zi, tatăl unei familii cu mulţi copii, care locuia vizavi, a chemat acasă un fotograf specializat în fotografierea copiilor. Fotograful, om distrat din fire, a încurcat uşile şi a sunat la uşa familiei fără copii. Tânăra i-a deschis uşa imediat.
- Bună ziua doamnă!
- Poftiţi domnule. Chiar fără cuvinte ştiu cine sunteţi.
- V-a sunat soţul că trebuie să vin astăzi?
- Da, sunt pregătită.
- Înainte de a ne apuca de treabă aş putea să vă spun variantele în care vom lucra.
- Vă ascult.
- Cele mai eficace poziţii sunt, după părerea mea, în picioare, pe podea şi culcat în cadă.
- În cadă?
- Da doamnă! Aceasta îmi reuşeşte în mod deosebit.
- Eu sunt deacord... Dacă aşa trebuie...!
- Vă rog să nu vă îndoiţi de experienţa mea, doamnă! Permiteţi-mi să vă arăt ultimile noutăţi (scoase nişte poze din buzunar). De pildă, acest copil l-am făcut pe acoperişul unui autobuz.
- Dumnezeule...!!!
- Da doamnă, a fost capriciul mamei sale. Iar acest copil a trebuit să îl fac în vitrina unui magazin.
- În vitrina magazinului? În văzul tuturor?
- Da doamnă. Ce să-i faci, mama lui era artistă şi avea nevoie de reclamă.
Îi arătă cele câteva reclame şi după sfârşitul albumului ea nu s-a mai putut ţine pe picioare.
- Începem cu cada?
- Bine. Ea şi-a scos capotul şi goală s-a îndreptat spre baie.
- Un moment doamnă, să-mi aduc trepiedul.
- Ce?
- Trepiedul.
- De ce?
- Ştiţi doamnă, aparatul meu e aşa de greu că nu poate fi ţinut cu mâna.
După aceste cuvinte, doamna leşină.
Peste puţin timp, pe platforma scării blocului, un genetelman elegant, adevăratul soţ de stat, a fost întâmpinat de doamna din familia cu mai mulţi copii care-l aştepta nerăbdătoare pe fotograf ca să intre în casă.
- Bună ziua doamnă! Dumneavoastră aţi făcut comanda?
- Da domnule, poftiţi.
- Trebuie să recunosc, spune acesta intrat în casă, că cu toată strădania şi măestria mea, o singură şedinţă este desigur insuficientă şi vă sfătuiesc să repetaţi comanda după o săptămână.
- Bine domnule, mă voi conforma. Dar unde vă este aparatul, întrebă doamna nedumerită.
- Doamnă, sunteţi cea mai spirituală doamnă din Londra.
- Vă rog să mă scuzaţi că v-am întrebat, dar nici nu l-am observat. De obicei la oamenii de profesia dumneavoastră el sare în ochi imediat.
- Mă jigniţi doamnă!
- Scuzaţi-mă domnule. Eu de fapt nu mă pricep la această tehnică şi nici soţul meu nu se descurcă. De aceea cere ajutorul unui amator vecin, dar nici împreună nu fac mare lucru.
Soţul de stat o privi mirat şi răspunse:
- Doamnă, amatorul nu se poate compara cu profesionistul.
- În sfârşit, vă voi rămâne recunoscătoare.
- Iar eu la rândul meu, voi face tot ce îmi stă în putinţă.
- Haideţi să nu mai pierdem timpul şi să trecem la treabă. Dacă îmi vor place rezultatele cred că vă voi deveni clientă permanentă.
- Nu vă faceţi griji doamnă. Am o experienţă vastă.
- Mă bazez pe dumneavoastră. Începem în baie nu? Am prevăzut totul. După aceea continuăm în cameră, în fotoliu, pe pat, pe pervazul ferestrei şi în sfârşit afară, sub pervazul ferestrei pe nisip.
- Mă îngrijoraţi doamnă. Nu pot face mai mult de trei poziţii într-o şedinţă. Ceea ce propuneţi dumneavoastră e uriaş: necesită cel puţin trei şedinţe.
- Mă miră! Pentru prima oară aud aşa ceva. Prietenei mele i s-au făcut pentru prima dată nu mai puţin de 15 poziţii.
- Vă rog să mă scuzaţi doamnă, dar aveţi informaţii false; în orice caz, firma încă nu dispune de asemenea specialişti. Trei poziţii, asta e limita mea.
- Dumneavoastră aveţi mi se pare un singur aparat la dispoziţie. Clientul prietenei mele avea două.
- Doamnă, v-a indus în eroare. Ştiinţa nu cunoaşte asemenea fenomen.
- Lăsaţi gluma vă rog şi mai bine scoateţi aparatul ca să trecem la treabă.
- Bine doamnă, zise el, aruncându-şi profesionist îmbrăcămintea.
Doamna leşină."
Ce mi se pare şi mai interesant este că, pe lângă coincidenţa povestioarei cu fotograful şi soţul de stat, şi foile în sine au urmat un traseu supus hazardului. Aşa cum ambele doamne îşi pierd cunoştinţa din pricina "aparatului", pacheţelul de hărtie împăturită a ajuns în mod neaşteptat dintr-un sertar în altul.
Iar, coincidenţă sau nu, şi atunci când au fost scrise la maşină acele rânduri şi acum când eu le postez în mediu online, umorul este cel care îi ajută pe oameni să depăşească problemele ce se ivesc, greutăţile ce le întâmpină şi să continue pe drumul vieţii, unii poate ca fotografi, iar alţii chiar ca "soţi" sau "soţii de stat".
Şi să fie oare doar o coincidenţă că voi citiţi aceste rânduri, sau ceva mai mult?
Oricum ar fi, vă rog să nu leşinaţi!
