Despre România...sau cum să eşuezi în propria ţară

De două zile mă bântuie efectiv orice CHESTIE are legătură cu "bunul" mers al lucrurilor din ţara aceasta. Vă întrebaţi care ţară? Ei bine...şi eu!

În timp am aflat că, conform unor întâmplări istorice care de multe ori ne scapă atunci cand suntem intervivaţi pe nepusă masă de o televiziune sau alta pe stradă în zilele "onomastice" ale acestei ţărişoare, aceast colţ uitat de lume se numeşte, în mod uimitor, România. De unde aveau să ştie răposaţii strâmoşi ai noştri că există si ceva anume numit "branding de ţară" şi că de la Dacia antică vom ajunge la România mai mult sau mai puţin modernă. Din păcate, acest proces a suferit schimbări asemănătoare cu cele pe care le-a "trăit" automobilul Dacia, devenind în splendoarea lui, Logan. Singura diferenţă este că o maşină poate fi schimbată mult mai uşor decât o ţară atunci când aceasta prezintă supărător de multe defecte. Dar...cine mai poate judeca acum destinul istoric al acestei naţiuni, fie el şi tragic? Noi?

Da, sper! Spre uimirea mea încă mai sper că noi, respectiv eu şi cei ce sunt de-o vârstă cu mine am putea să judecăm un trecut ratat din multe puncte de vedere şi câştigat din mut prea puţine! Dar oare cum? Prin perspectiva zilei de azi, sau prin cea a zilei de mâine? Si oare e deajuns sa judecam...si atat?

Nu stiu ce alegere veţi face voi, care vi s-ar părea mai potrivită ori mai convenabilă, însă pentru mine pare acelaşi lucru să judec sau să critic lucrurile din prisma unui trecut nu prea reuşit, a unui prezent total dezechilibrat şi nesigur sau a unui viitor confuz ce se rezumă mai mult la ziua de mâine decât la următorii cinci ani. Simplitatea constă în faptul că lucrurile nu diferă mai mult decât diferă un pui de găină galben faţă de altul atunci când vine vorba de existenţa mea în mod precis în contextul unui trecut, prezent şi posibil, dar foarte improbabil viitor în această ţară.

Si, cum spuneam, să judecăm nu e deajuns, mai ales când nu face nici o diferenţă la nivelul la care ar trebui. Aşa că, hai să facem ceva! Dar ce? Ştiu! Hai de exemplu să facem proiecte finanţate de Uniunea Europeană şi să le implementăm în patria noastră iubită. Zis şi făcut! Am elaborat, am construit, am manageriat, am detaliat, am evaluat, am prevăzut, iar am elaborat şi am câştigat. Am câştigat un proiect POS-DRU. Nu eu, ce-i drept...dar cei pe care ii cunosc şi alături de care sunt implicat, au reusit. Toate bune şi frumoase, mai ales când nu e vorba decât de o investiţie de 2% din zonă autohtonă, restul venind de la Uniune. Acum, haideţi să ne construim o echipă de oameni competenţi, cu voinţă, disponibilitate şi foarte mult entuziasm, lucru deloc greu atunci când te "scalzi" într-o mare de proaspeţi absolvenţi de la varii universităţi şi mult mai multe facutăţi. Aceştia, fascinaţi de un orizont cât de cât mai luminos decât cel de cu o zi înainte, apelează şi îşi arată dorinţa, chiar arzătoare aş putea spune, de a fi parte integrantă a proiectului tău. Aşa că, faci o selecţie şi rămâi cu un număr de 25 de oameni, cei mai buni dintre cei buni pe care îi puteai alege. Ulterior, faci un curs de specializare şi îi pregăteşti pentru cele trebuincioase proiectului tău astfel încât să nu le scape nimic, iar dacă le scapă, să nu dureze prea mult recuperarea celor eventual pierdute.

Vine acum ziua în care, după ce timp de patru luni ai făcut promisiuni în baza unui contract semnat cu responsabilitate de tine şi de alţii asemenea cu simţ de răspundere, să îţi onorezi angajamentele şi să îi fericeşti pe colaboratorii tăi cu cele făgăduite care oricum ar fi, nu sunt prea multe nici pe departe. Dar UPSSSS, după o zăbază de două săptămâni descoperi că nu poţi face asta. În mod concret, nu ai unde să îi angajezi cu banii pe care tu i-ai prevăzut în mod express în contractul tău cu UE si cu instituţia publică a cărui nume nu-l voi menţiona.

Te întrebi, te suceşti, te răsuceşti şi descoperi că angajările pe locurile de muncă din instituţiile publice sunt blocate la modul cel mai sigur şi mai neplăcut. Prin urmare, vestea pe care trebuie să o dai tu, ca manager de proiect, este că nu îţi poţi plăti oamenii cu banii pe care i-ai promis. De fapt, nu îi poţi plăti deloc şi doar printr-un artificiu specific românului supravieţuitor reuşeşti să asiguri un minimum nimimorum minimorumumumumumum. Acum, nu îţi mai rămâne decât să te rogi câ nu îţi vor pleca oamenii de care ai nevoie!

Să recapitulăm deci:
- una bucată proiect finanţat de la UE;
- 25 bucăţi studenţi formaţi pe nevoia proiectului mai sus menţionat;
- una bucată instituţie publică semnatară de contract;
- una bucată minister cu ordonaţe şi alte cele;
- una bucată primministru...care oricum e paralel cu proiectul nostru;
- promisiune de plata cu suma x;
- incapacitatea de a onora promisiunea de plata cu suma x din cauza celor două bucăţi de la guvern amintite mai sus;
- artificiu de achitare a sumei y, considerabil mai mică decât suma x;
* 25 bucăţi studenţi nemultumiţi.

Bottom line: YOU ARE FUCKED! Pe româneşte, ai raport sexual involuntar ce se concretizează într-un viol brutal şi aproape inevitabil.

Ce faci??? Te întrebi ce ţară e asta în care te afli şi în care există posibilităţi, există bani, că doar îţi dau aştia de la Uniune cu binecuvântare cu tot, ai şi resursă umană, dar hârtiile pe care sunt întipărite gogomănii de neînchipuit şi pe care vrei nu vrei trebuie să le repsecţi îţi pun cele mai mari beţe în roate din istoria birocratică a acestui secol (şi nu numai).

Ce faci??? Ai două picioare şi îţi vine să ţi le bagi pe unde apuci, că aşa e vorba românească!

Ce faci??? În puiii tăi de la Avicola SA, că habar nu ai! Asta faci! Eşuezi lamentabil în propria ţară ghidat îndeaproape de cei ce nu îţi doresc decât tot "binele" din lume!

Şi apoi? Apoi te ridici şi zici că Avicola oricum nu are destui pui pentru tine şi începi să cauţi şi în alte părţi orice "orătanie" care poate să îţi mai aline suferinţa clară la care eşti supus! Pisici şi câini şi alte animale domestice, în motanii mei de Românie!